În bătaia a două inimi

Azi aterizează.

Azi, după de-fiecare-dată-prea-mult-timp, ne vom îmbrățișa și vom sta la povești ca și cum nu ne-am mai văzut de câteva zile. Și imi va bate iar inima în ritmul în care bate doar prezența inimii sale: în ropotul calm, apăsat al siguranței, al iubirii aproape necondiționate pe care ți-o poate da un om pe care îl cunoști aproape ca pe tine însuți. Care nu ți-e mamă, tată sau soră, cu sângele căruia nu ai mai mult în comun decât o zvâcnire împreunată acum mult timp, dar cu care ai împărțit pâine, zâmbete și lacrimi ca și cum ar fi fost doar pentru tine.

E omul căre a stat cu mine și pe gresia din baie stergându-mi lacrimile dar și pe canapeaua unde am rămas fără aer de râs. E persoana care a sărit cu mine gardurile școlii dar și ale spitalului de urgență la 3 dimineața, cea care adormea lângă mine într-un pat în care nici o persoană nu încăpea confortabil dar de care am avut mereu loc. E trupul firav lângă care m-am așezat în clasa a VI-a și de lângă care nu m-am mai ridicat până la sfârșitul facultății și cu care am băut și vin și ceai de răceală.

Persoana care simte de departe când mi-e rău, care mă visează de dor, care, când e cea mai fericită într-un loc unde nu sunt și eu, se gândește că mi-ar plăcea și mie acolo, care știe mai bine ca cel mai atent iubit cum îmi place să stau pe scaun și îmi știe defectul degetului de la mâna dreaptă. E ființa pe care mi-o imaginez transformându-se într-o stâncă de care mă pot oricând sprijni, nemișcată în statornicia ei, mereu acolo, la fel de frumoasă.

O știu de la 12 ani, iar de atunci până acum 2 ani mi-am petrecut cu ea mai mult timp decât îmi voi petrece de acum toată viața cu oricare dintre prietenii mei apropiați. Zile și nopți întregi, mai bune, mai rele, dar niciodată nu atât de rele ca atunci când nu e și niciodată la fel de bune ca atunci când ne bucurăm împreună.

Azi aterizează și inima o să-mi bată odată cu a ei. A fericire.