Prima mea zi la TIFF 2013

Daca aveti vreodata ocazia sa mergeti la un festival de film, in special la TIFF, s-o faceti. Daca n-aveti ocazia, sa v-o gasiti, caci atmosfera de aici e ceva incredibil prin care ar trebui sa treceti macar o data pe an, ca o purificare.

Am inceput ziua cu o acreditare, cu un Aperitiff si cu o ploaie care m-a facut ciuciulete in 5 metri, dar am gasit repede alinare si-un ceai cald la Casa Tiff care e un loc atat plin de viata si de oameni frumosi si care musteste a festival de cultura. E un must-stay, macar cat sa scrieti impresiile despre filme in muzica buna (poate chiar un jazz, cum am prins eu).

Primul film pe care l-am vazut a fost „S-a intamplat in mai” (Apres mai) si surpinde cateva cadre din vietile unor tineri din Paris care trec printr-o perioada tulbure, specifica varstei, dar accentuata de psihedelicii ani 70. Gilles si prietenii lui trec prin experiente care aparent ii dezechilibreaza (sex, droguri, vandalism, arta, iubiri si pasiuni), dar care nu fac decat sa-i aduca pe calea maturizarii in stilul vremii. Filmul ar parea usor ciudat la inceput si ai spune despre tineri ca n-au nicio sansa, ca spiritul revolutionar pe care il afiseaza dar nu-l inteleg o sa le prezica o soarta ratata. Insa, usor-usor, totul duce inevitabil catre viata asezata care ne este destinata intr-o masura mai mica sau ma mare tuturor.

Al doilea film m-a impresionat foarte mult – „Corabia lui Tezeu” (Ship of Theseus). Trei povesti care se impletesc intr-un mod neasteptat prin moarte, exact ca in legenda lui Tezeu: un mesaj aparent fara speranta, care, desi vesteste moartea cuiva si o cauzeaza pe alta, aduce speranta intr-un final. O fotografa oarba isi recapata vederea, dar isi pierde talentul, un calugar pe moarte care se lupta cu principiiile sale cele mai puternice si un broker care isi revine dupa un transplant de rinichi si pleaca in cautarea adevarului din spatele mafiei transplanturilor care nu se incheie cum isi dorea.

Toate simbolurile aflate in film – labirintul, lumina care se revarsa cand isi gasesc alinarea in raspunsul final si moartea care ii leaga pe toti, te lasa fara cuvinte, te misca pana in strafunduri, iti schimba perspectiva si iti reda increderea ca din orice situatie se poate gasi si partea frumoasa a lucrurilor. Cea mai frumoasa. In plus – toti cei trei raspund cu experienta lor la paradoxul lui Plutarh: o corabie ale carei parti s-au schimbat in totalitate, ramane sau nu aceeasi corabie?

As zice ca nu, pentru ca, odata schimbate parti esentiale, toti s-au transformat: fotografa invata sa-si foloseasca vederea si sa se bucure cu adevarat de ea, calugarul se indoieste de insasi existenta sufletului, brokerul devine dezinteresat de bani si de orice lucru material.

Daca aveti ocazia sa vedeti filmul, sunt de retinut sau de urmarit cu atentie:

– povestea ciupercii care pune stapanire pe o specie de furnici facandu-le sa isi piarda liberul arbitru si preluandu-le intreaga fiinta

– alfabetul e o insirurire de litere care puse intr-o anumita ordine pot oferi adevarul absolut. Problema e ca nimeni nu stie care e ordinea care se potriveste universal, ci doar fiecaruia in parte

– felul in care omului sarman ramas fara rinichi (furat de mafia transplanturilor) renunta cu usurinta la el pentru o suma ridicol de mare si modul in care isi tine mana sub barbie ca sa nu-i curga cuvintele

– scena finala cu exploratorul din pestera, cu silueta lui care ii insuma pe toti trei: labirintul cautarii brokerului, maruntaiele pamantului pe care le venera calugarul si filmarile in lumina blanda pe care le urmarea fotografa.

Poate n-are sens tot ce-am scris, dar poate va convinge sa-l vedeti, caci e de neratat.

Al treilea film a fost „Umple vidul” (Filling the Void). Totul se desfasoara in jurul unei familii de evrei ultra-ortodocsi a caror familie trece printr-un moment dificil: fata cea mare moare in urma unei nasteri, iar vaduvul si copilul raman oarecum ai nimanui. In acest moment, mamei soacre ii vine o idee care sa-l determine sa ramana alaturi de ei: sa-l insoare cu sora decedatei. Toata existenta celor doi se complica brusc si incomod, mai ales ca traditiile stricte (si aparent de neinteles) ale evreilor ultra-ordotocsi ii impiedica pe cei doi sa discute deschis. Fiecare se simte vinovat de propriile sentimente, dar si de faptul ca, intr-un fel, simt ca pangaresc amintirea iubitei lor sotii, respectiv surori.

Ce mi-a placut cel mai mult este ca filmul distruge suav niste preconceptii despre aceasta religie, facandu-i foarte umani in alegeri si poti empatiza cu durerea si greutatea alegerilor pe care le au de facut. Daca vreti, un fel de „Dupa dealuri” care te lasa intr-un punct obiectiv in relatie cu religia si cu sentimentele care incearca personajele.

La final, ne-am intalnit cu Yiftach Klein, actorul din rolul principal care a povestit despre experienta sa si despre felul in care s-a documentat pentru film. Ne-a dezvaluit ca dupa ce tinerii accepta sa se casatoreasca, in timpul logodnei (care dureaza un an) ei nu se mai vad decat cu familiile ceea ce creste romantismul si asteptarea dulce dintre ei, lucru pe care l-a facut si el cu frumoasa lui partenera de film: a pastrat distanta pentru a mentine tensiunea putinelor scene jucate impreuna. Cred ca aces lucru nu doar mareste tensiunea amoroasa, ci si intareste increderea mirilor in familii care pot interveni pentru a rezolva eventualele probleme. Ceea ce mi s-a parut de asemenea extrem de interesant e ca, desi par niste oameni cu niste convingeri rigide, unde femeia merge in spatele barbatului, sunt separate in viata publica unii de altii si tot soiul de reguli ciudate, rabinii incurajeaza casatoriile din dragoste, chiar argumentand: „Totul este despre sentimente” si preferand sa nu-si dea acordul daca simt ca mirii nu sunt pregatiti.

Domnul Klein este fermecator in toate sensurile cuvantului (aah!). Am stat de vorba si la final si am schimbat pareri despre cum am simtit noi ca spectatori filmul si ce a vrut sa transmita. Insa el a punctat foarte bine un lucru: unii actori evita sa inteleaga toata viziunea regizorala care include simboluri si scene care sa te puna pe ganduri pe tine ca spectator si aleg sa se concentreze pe rol, exact ca in viata: nu vezi niciodata totul din exterior, ci doar la nivel individual, intim.

Pot sa confirm, de asemenea, ca are un simt al umorului excelent si ca s-a fastacit cand am complimentat-o pe Hadas Yaron, spunand despre ea ca e foarte frumoasa si cred ca au avut o colaborare foarte frumoasa pe platourile de filmare… 😉

Mi-a placut mult mult filmul. E un must-see al TIFF-ului si asta s-a demonstrat si prin aplauzele prelungi care au urmat proiectiei. Da, da, de trei ori DA pentru toate alegerile mele din prima zi!