Qui Prodest?

După weekendul-maraton petrecut la TIFF, ediția cu nr 16 (încă în curs de desfășurare), pot spune că mi-am testat puțin limitele: ale rezistenței fizice, psihice și ale cinismului.

Se făcea că selecția mea de filme a fost una care a cuprins numai drame. Pe lista mea de filme preferate s-ar strecura doar din greșeală o comedie sau chiar un documentar, dramele rămân felul principal, iar cele poloneze cu atât mai mult pentru că mi-am dat seama că au un mod aparte de a săpa în carne vie, mai exact, pot ajunge să-ți sfredelească mințile și să scoată din tine reacții pe care nici nu le poți controla, dar nici n-ai vrea neapărat.

Am văzut trei filme poloneze (unul era coproducție și nu m-a impresionat la fel ca celelalte), la unul am plâns, iar la altul a trebuit să întorc privirea și să încă încerc să-mi scot de pe retină un final care e la fel de viu ca și cum aș fi fost de față. Iar asta n-a fost deloc ușor.

Playground (Plac zbaw) este filmul de debut al regizorului (şi scenaristului în acest caz) Bartosz M. Kowalski – până la el a mai făcut documentare și scurtmetraje. La premiera de la San Sebastian Film Festival în 2016, aproape o jumătate din sală a ieșit înainte de sfârșitul proiecției, nu pentru că a fost plictisitor sau neinteresant, ci pentru că nu au mai rezistat sau nu au vrut să fie complici la scenele finale ale filmului. Exact aceleași reacții le-am văzut și la TIFF, într-o sală plină la ora 13:00.

Sunt de acord că orice artă vizuală, cu precădere filmul, trebuie să trezească în privitor o emoție puternică, însă ce a făcut Playground a fost, pentru unii, de nesuportat, poate prea mult, prea aproape de trăiri primare şi reflexe.

Filmul este împărțit în opt capitole, separate între ele de niște cartoane austere cu titlu scris de-o șchioapă, despre ultima zi de școală a celor trei copii de clasa a 6-a: Gabrysia, Szymek și Czarek. Primele trei, în care ne sunt prezentate backgroundurile copiilor: casa rece și impersonală a Gabrysiei, responsabilizarea dură înainte de vreme a lui Szymek, forțat să aibă grijă de tatăl său cu dizabilități și apartamentul sărăcăcios al lui Czarek, nevoit să împartă camera cu fratele său bebeluș și să ceară bani de fratele său mai mare. Aceste scene pot oferi indicii importante despre comportamentul copiilor pe parcursul peliculei și, într-o oarecare măsură, deși de neînțeles și de neînchipuit, o explicație parțială, nicidecum o justificare.

Indiciile cruzimii celor doi băieți sunt presărate în aceste capitole de început, însă nu totul pare a fi luat de bun, așa cum Gabrysia pare construită ca un posibil agresor – din gesturile calculate, din privirea pătrunzătoare şi fixă, însă devine o victimă a celor doi băieți la rândul său atunci când, timidă, stângace, consiliată de o colegă mai experimentată (pe care a plătit-o), își mărturisește dragostea față de Szymek. Cei doi băieţi îi iau confesiunea în bătaie de joc și orice urmă de inocență dispare chiar acolo, în capitolul Ruine – numit perfect înainte de această scenă. Cei doi băieți o bruschează și îi adresează cuvinte obscene, nespecifice unei vârste atât de fragede. Camera de filmat se zguduie cu ei și creează un efect de agitație și dincolo de ecran. Cu toate acestea, până aici, filmul e încărcat, dar nu e de nesuportat. Spectatorul privește, ușor deranjat, dar intrigat.

De aici, însă, filmul ia o întorsătură total stranie şi neaşteptată: cei doi băieți pleacă spre un centru comercial să vadă niște jocuri video, însă cum magazinul era închis, îi vedem căutând, blazați și plictisiți, o altă formă de distracție.

Scenele cruciale de violență sunt punctate în anticipație cu sunet – un bass pătrunzător care, într-o sală de cinema, îți pătrund în oase și te cutremură înainte să știi de ce, dar și vizual, cu cadre îndepărtate, lungi și simetrice, nu satisfăcătoare ca la Anderson, ci o simetrie bolnavă, obsedantă.

Atenție! Din acest punct, postarea conține spoilere. Nu mai citiți dacă urmează să îl vedeți. Ce am spus până aici se regăsește în trailer.

PLAYGROUND – Trailer with English subtitles from Latido Films on Vimeo.

Cei doi sunt urmăriți de camerele de supraveghere cum părăsesc clădirea centrului comercial cu un copil de 2-3 ani. Nu ne este clar cum s-au hotărât să-l răpească şi cum au convins copilul să plece împreună, cert e că se îndreaptă spre parcuri și apoi pădurile orașului. La început, cel mic este cooperant, ba chiar pare vesel însă, pe măsură ce se îndepărtează, copilul dă semne de neliniște. Acesta este și momentul în care camera şi microfonul rămân în urmă, lăsând sunetul din ce în ce mai slab să completeze subtil, distanțat, ceea ce ochii nu mai disting.

Următoarea scenă, precedată, cum spuneam, de un bas înnebunitor, îi arată pe cei trei la marginea oraşului, în apropierea unei linii de tren. Sunetele sunt înfundate, dar inteligibile, camera e fixă în depărtare, de parcă regizorul menţine spectatorul la o distanţă sigură de scenele la care va fi martor. Cel mic se tânguie şi îşi strigă mama, dar nu fuge, ci stă alături de băieţii mai mari care îl privesc. Nu auzim nimic clar, nu ştim ce vorbesc.

În acest moment, eu am încetat să privesc ecranul până la final – ultimele 5-7 minute. Sunetul slab şi imaginea fixată – despre care am intuit că nu se va mai apropia – mi-a dezvăluit finalul. Faptul că regizorul m-a lăsat pe mine să completez în imaginaţie cu atât de puţin material e chiar mai dureros şi mai greu de suportat. Nu citisem nimic înainte, doar am ştiut, instictiv (din cinism?). Ştiam ce va păţi copilaşul. Aşa că am privit doar spectatorii şi reacţiile lor în timp ce sunetul îmi era ghid pentru ce se întâmpla pe ecran.

În doar 7 minute…

Priviri ferite, mâni duse la faţă, capete plecate şi ochi acoperiţi. Înjurături. Oameni revoltaţi plecând din sală. Femei ţipând de groază. Bărbaţi cu ochii în lacrimi, trişti şi furioşi. Oare pe subiectul filmului? Pe scenarist? Pe regizor? Sau pe conştientizarea că lucrurile acestea se întâmplă uneori, că nu le putem opri în totalitate? Sau că Răul poate pătrunde atât de adânc între noi încât să atingă şi, mai rău! să folosească ca unealtă supremă nişte copii? Un regal al Răului pur: inocenţa unui băieţel de 12 ani şi cruzimea unui criminal de copii mici nu se întâlnesc întrupaţi în aceeaşi fiinţă umană, dar iată că asta ne arată. Deci există. O fractură logică de nesuportat.

Filmul este, în mod șocant, scris și regizat după un caz real, petrecut în Liverpool în anii 90, unul chiar mai oribil decât a ieșit în Playground: copiii din cazul real erau chiar mai mici!

Apoi mai era aspectul actorilor. Cum ajungi să faci un astfel de film cu nişte copii adevăraţi? Cum le explici că trebuie să mimeze tortura şi uciderea unui copil de 2-3 ani? Se putea insinua în loc să se joace cu adevărat? Era necesar cu totul un astfel de film? Qui prodest?

Acestea sunt reacţiile care au înconjurat această proiecţie. Filmul participă la competiţia TIFF. Nu regret nicio clipă că l-am văzut. Regret însă că nu e cel care m-a făcut să plâng, pentru că acesta ar fi trebuit să fie.