Utopia, Distopia, Euforia

– Hai, ridică-te din pat, pune-ți niște muzică marfă, fă un duș rece… să simți că trăiești un pic! O să îți vină cheful, sunt sigură!

– De ce nu vrei să înțelegi că nu pot?!

– Dar nu e adevărat! Poți, dar nu vrei! E mai simplu decât crezi, cu toții am pățit asta și am făcut un efort, am trecut peste și ne-am apucat de treabă. O să fie bine, dar trebuie să te urnești puțin, chiar dacă ți se pare greu. Hai, ce zici de dușul ăla?

– Încetează! Crezi că eu nu-mi spun în fiecare zi să mă urnesc? Crezi că nu vreau să mă ridic din pat? Crezi că nu-mi doresc să nu mă mai holbez la tavan așteptând să adorm la loc ca să treacă timpul sau să nu mai simt ce simt? Eu îmi spun în fiecare oră ce-mi zici tu acum!

– Și de ce nu funcționează? 

– Oh. Cum oare să-ți explic? Imaginează-ți că atunci când te trezești dimineața îți faci planul: gata, azi nu mai stau, azi mă ridic și o să fac ce mi-am propus, ce am nevoie, e urgent, e necesar, nu mai pot amâna. Vreau! Și deodată… corpul nu te ascultă. Te pironește de pernă și apoi de fundul pământului. Încerci să te ridici și ai picioarele prinse de pat ca și cum ai fi zidit acolo. Te cuprinde o frică, cea mai mare, ca și cum auzi pe cineva ca a intrat în casă peste tine, îți inundă tot corpul și nu mai poți respira. Și abandonezi tot ce ai plănuit că vrei să faci, gâfâi acolo și aștepți… poate mai târziu? Poate mâine…? După ore întregi te ridici să mergi la baie și e ca și cum ai picioarele de gumă caldă, deja mestecată, te întinzi prin toată casa, te lipești de pereți, rămâi împrăștiat peste tot și nu te poate dezlipi nimeni. Bei apă și te îneci în mare, mesteci și auzi unghii pe tabla de scris, înghiți și te zgârie o gheară pe gât, faci duș și înoți într-un sloi de gheață sau îți torni smoală în cap, te îmbraci cu bucăți de polistiren frecat. Și toate astea în timp ce alții îți spun să te ridici, să mănânci, să bei… Și mai rău, în timp ce chiar tu îți spui asta! Înțelegi acum?!

Mai mult sau mai puțin, așa mi-a explicat cineva depresia prin care trecea, depresie pe care eu o consideram doar ”o stare proastă”. A fost nevoie de o descriere de acest fel ca să îmi dau seama că e chiar imposibil să se ridice din pat și că e mai mult decât o oboseală sau o lipsă de motivație. Înainte de exercițiul de imaginație, nim.eni nu avea dreptate și nimeni nu mințea – chiar nu ne înțelegeam una pe cealaltă, între noi era doar starea de fapt.

Așa că am empatizat. Am trăit, pentru câteva clipe, în realitatea determinată de adevărul altcuiva, nu mai puțin reală decât a mea și am identificat sursa fricii paralizante, deci am putut să ajut doar prin simplul fapt că, pentru o scurtă vreme măcar, n-a mai fost singură în acel univers.

Ne place să ne considerăm diferiți, să fim celebrați pentru faptul că avem ceva special, dar pornim, de cele mai multe ori, de la premisa că înțelegem aceleași lucruri, că în fața unui fapt trăit în comun simțim și gândim la fel. Spre exemplu, plecăm în vacanță în grup, avem același program, vizităm aceleași locuri. Și totuși, la final, avem amintiri diferite, însoțite de cu totul alte observații și emoții. Aceeași realitate, altă experiență.

Determinate de educație, de experiențe, de frică, de baza morală, de comoditate, adevărul și falsul stau față în față diferit sub forma realității personale pentru fiecare dintre noi, iar limitele lor se întind peste cele ale altora. Uneori, se suprapun în multe locuri – iar acei oameni ne sunt asemănători și trăiesc în acord, fac grupuri, leagă prietenii, alteori…

De la Virginia Woolf citire: ”Oamenii nu cunosc o pasiune mai arzătoare decât dorința de a-i face pe alții să creadă în ce cred ei. Nimic nu atacă mai crunt rădăcina fericirii și nu-l înveninează mai aprig pe un om decât gândul că un altul disprețuiește ceea ce el prețuiește.”

Prejudecățile nu ocolesc pe nimeni, însă, ele sunt acolo indiferent de educație sau de nivelul cognitiv, sunt parte din noi, vin cel mai des din fricile noastre și pe cele pe care le-am preluat, iar singura diferență e în anumite contexte ni le putem ”îndulci”, expunându-le la ele într-un cadru infofensiv. Imaginarul, ca pas lateral între adevăr și fals, dar mai ales ca o punte între realitățile personale, e un exercițiu care folosește propriile noastre repere pentru a ne pune în pielea altcuiva. Singura condiție e să ne lăsam purtat de el la un nivel profund, prin cuvintele altora – iar cel mai bun exemplu este cultura, în speță cărțile sau piesele de teatru (și operă, operetă) care să te absoarbă în universul lor imaginat de altcineva. Poate aduce în realitatea ta empatia (știu ce simți), toleranța (te accept, te înțeleg), dar și altruismul (vreau să te ajut) sau auto-apărarea (am învățat să mă feresc).

Mediul cultural dinamic, în special expunerea conștientă la el, alegerea constantă a lucrurilor pe care le citim, ascultăm, vedem, fie că sunt cărți, concerte, piese de teatru etc, pot fi privite și ca „antropologii ale viitorului” care provoacă acumularea de noi cunoștințe, schimbarea unor paradigme interioare și chiar apartenența la o tipologie de oameni. Cu alte cuvinte, imaginarul, prin mijlocirea culturii, ne modelează la nivel individual, dar și la nivel colectiv. Nu mai bine, nu mai rău, doar diferit, pentru că prejudecățile ne vor urma indiferent de noul statut/cunoștințe, doar că se vor manifesta diferit, mai discret poate sau se vor reorienta complet.

În hățișul informațional de astăzi, bombardați din toate direcțiile cu știri care ne solicită atenția și discernământul e cu atât mai greu să identifici cu ce să-ți hrănești corect realitatea și să eviți falsul care ți-ar distorsiona-o dacă nu ai făcut suficiente exerciții de imaginație. De aceea, mi-a plăcut inițiativa celor de la BRD care, pornind de la conceptul Ideo Ideis 2017 cu intrebarea “Pe cine tine te minte?”, au lansat quizz-ul Detectorul de imaginar care dorește să scoată în evidență importanța trecerii tuturor informațiilor prin filtrul personal. Prin acest quizz sunteți invitați să detectați imaginarul dintr-o serie de afirmații aferente celor 3 perspective – adevarat, fals și imaginar, legate de 4 piese de teatru care vor fi jucate în cadrul Ideo Ideis.

La finalul jocului, în funcție de numărul de răspunsuri corecte, puteți câștiga bilete la Festivalul Național de Teatru 2017. Chiar dacă alegeți afirmați greșită, vă este afișat un synopsis al uneia dintre piese pentru a vă familiariza cu subiectul.

Așadar, imaginația pusă la treabă naște schimbări interioare, iar cea mai simplă și inofensivă cale de a o explora cu mintea deschisă este cultura – care nu vă garantează o schimbare în bine sau în rău, ci doar o schimbare. Ține de fundamentul fiecăruia, de disciplina și educația individuală cum vă folosiți și ce extrageți din ea.