Gusturi alese de la bunica
Am un litru de lapte de țară care prinde caimac sub foc. E gălbui și dens și răspândește în cameră un miros de ”acasă.” Se umflă nestăpânit și își întinde spuma albă pe ochiul de aragaz.
Nu-i lapte dacă nu-i dat în foc și chiar și dacă nu-i de la magazin tot nu-i gustul laptelui pe care îl aducea bunicul seara pe la 8 jumătate, când se întorcea Florica de la islaz. Mai proaspăt nici că se putea pentru că la 9 goleam o farfurie de ”mămălî-cu-brî-cu-la” – adică cea mai seducătoare cină a copilăriei mele: mămăligă cu brânză de oi făcută boț și lapte fiert în ceaunul mămăligii. Pentru că nimic nu se pierdea la casa bunicilor.
După weekend am venit de pe drumuri cu o poftă nebună de prânzul pe care sărmana mea bunică ocupată i-l făcea nepoatei pe fugă, între două treburi pe care eu nu i le vedeam niciodată în mâni atunci, dar le văd acum cu ochii minții.
”Cartofele, bunică!”
Avea noroc cu mine când rămâneam în vacanțe căci n-am făcut niciodată mofturi la masă și aveam mereu poftă de un singur lucru când mă întreba obosită ce vreau să mănânc: ”Cartofele, bunică!” M-aud ca prin vis pe mine strigând și simt iar mirosurile ademenitoare ce mă scoteau din orice colț al curții. Cuburi de cartofi tăvăliți prin untdelemn și apă din fântână, cu o căpățână de usturoi întreagă și puși la înăbușit în nemuritoarea tigaie de tablă de care nicio mâncare nu se lipea.
Dacă eram cuminte și ajutam pe la treburi, bunica mă trimitea la covată să-i aduc făina și s-o cern cu o pișcătură de sare, o bucățică de drojdie, o cănuță de ulei și una de apă călâie. Din mâinile ei ieșea numaidecât un aluat pufos care se transforma în turtițe care nu erau nici desert, nici pâine. Le mâncam lălăind prin livezi sau necăjind găinile ca să se certe între ele.
În weekendurile în care aveam musafirii de la oraș și de sărbători, se aureau în cuptor niște poale-n brâu cum nu s-a mai pomenit: cu brânză multă și galbenă, cu ouă roșcate și potrivit de dulci. O supăra pe bunica tava care-i pârlea plăcintele și nu mă credea că partea arsă era preferata mea. În restul zilelor, desertul era o felie de pâine cu dulceața mea de vise dulci-amărui.
Mi-e groază de ce-o să mănânc azi, căci doar focul care le gătește a rămas la fel ca atunci, dar mă bucur că am cu ce să compar, căci am fost norocoasa care a crescut cu cele mai alese și intense gusturi.
dupa ce am citit m-au incercat atatea sentimente, de bucurie caci asa cum ai spus si tu le multumesc zi de zi ca mi-au dat prilejus sa am see you ce compara, de nostalgie ca timpul a trecut si de tristete caci acum nu mai pot fi la fel; doamne, devoram in pragul usii sau pe prisma ceaunul see you lapte si bunica era mandra de mine ca are nepoata see you obraji rosii ;).
Multumesc, mi-ai facut ziua senina! Si stiu si ce o sa mananc in week end:mamaliga see you branza si oua fierte si……da am ceunul de la bunica in garsoniera mea ;).
haha, ma bucur Vio, si pentru ideea de cina si pentru ca ti-am trezit amintiri frumoase
Eu am facut cartofele duminica seara si mi s-a spus ca a fost cea mai buna mancare facuta de mine vreodata. Stia draga de bunica ce ma-nvata :))
Zi frumoasa!
Tinand cont ca erau zile in care alergam prin curte si pe "galma" cate 10 verisori (toti primari), cartofii scosi din cuib in graba si pusi la fiert nu mai aveau nevoie de branza, era suficienta sarea. Ca desert inmuiam o felie de paine in putina apa si o tavaleam prin zahar, era delicioasa. Daca aveam noroc prindeam cate un borcan de serbet de zmeura pe care-l terminam pe nerasuflate ceea ce facea ca nivelul zaharului sa creasca alarmant :)) (* galma era un deal mare din spatele casei bunicilor unde tavaleam lucerna vecinilor).
Mi s’a facut dor de homeland….
acest post este incomplet. nimic despre sarmale?
Muntele, sarmalele erau doar de Craciun ca-s mai greu de facut. E adevarat ca tot ea le facea cele mai bune, dar era recunoscuta pentru sarmalele de post. M-am referit doar la mancarurile simple, caci bunica era maestra si la racituri, fripturi si borsuri de toate felurile…
apropo de crăciun, printre cele mai tari prăjituri pe care le-am mâncat vreodată au fost turtele cu julfă. semințe de cânepă, mai exact. cel mai probabil știi despre ce vorbesc, erau celebre în zonă și se făceau în postul crăciunului. erau dumnezeu. evident, asta am aflat la câțiva ani distanță, când deja era prea târziu.
Știu turtele alea… Când e post sunt Dumnezeu, sunt moartea căprioarei (mănânci și plângi, mănânci :)))
În schimb bunicul mi-a făcut cunoștință cu gusturile neprocesate: brânza frământată de oaie, un pic iute, cu roșii, de mâncam până mi se făcea rău, primăvara urdă grasă de la stână și gogonele cu orice. Orice merge cu gogonele :))
Eu am inca norocul sa ma bucur de toate aceste bunatati de care vorbesti, Claudia! Gustul nu se compara cu nimic in lume si intr-adevar, mancarea facuta la tara este delicioasa, parca are un gust deosebit, un adevarat rasfat culinar.