Duminica de carte – Poveștile unei inimi

Când mă fac mare, vreau să fiu ca Diana, autoarea cărții Poveștile unei inimi: îndrăzneață, extrem de distractivă, sensibilă, analitică, hotărâtă și mereu în căutarea iubirii. Nu o iubire perfectă, pentru că, așa cum am tras eu concluzia după lectura cărții, ea nu există. Dar există ”aproape perfectă” și o potrivire temporară care poate deveni funcțională doar prin munca ambilor parteneri.

”Poveștile unei inimi” sunt un veritabil ”Sex and the City” românesc, cu realități mioritice pe alocuri, cu oameni și locuri cu care chiar poți relaționa, cu dimensiuni moderne și probleme vechi de când lumea. O carte de genul acesta cere să apară din când în când pentru că, deși sentimentul iubirii a rămas primordial, felul în care ajungem la el se schimbă și se adaptează noii societăți, noilor tehnologii și a felului în care interacționăm.

Desigur, într-un final mai mult sau mai puțin fericit, se ajunge tot la o întâlnire între patru ochi și mai apoi la un trai comun pe care îl agreează părțile cuplului. Dar acum avem platforme de socializare, ne cunoaștem la serviciu, în cluburi, la vernisaje sau pe stradă, la o coadă la covrigi calzi, pe plajă etc. Totul se întâmplă în viteză, cu mai multă dramă decât simțire și sentimentul primordial este atacat de circumstanțe sociale.

De aceea, o carte precum „Poveștile unei inimi” dă într-adevăr ”Lecții de viață și de iubire pentru fetele single.” Dar să nu vă păcălească titlul! Domnilor, o recomand acelora dintre voi care vor să înțeleagă câte ceva din noul etern feminin.

”Convingerile despre noi înșine se formează de la vârste fragede, iar în tot restul vieții încercăm doar să ne dovedim că avem dreptate. Cu mult înainte de reinventările mele, la 15 ani, am rostit prima declarație de identitate: ”N-o să fiu niciodată cea mai frumoasă, pentru ca lumea să mă iubească, dar o să fiu cea mai deșteaptă, iar lumea o să mă respecte.”

”… putem mișca munții pentru ceea ce ne dorim, avem voie să rostim toate cuvintele care lor le erau interzise și să dăm glas tuturor sentimentelor care nu erau de bonton. Dar, din păcate, cădem în depresie pentru că suntem nevoite să dăm din coate și pumni, în loc să ne simțim norocoase că avem dreptul s-o facem.”