Din spatele uniformei

Mario e paznic la Muzeul George Enescu. Fizic, e între două vârste, dar în cele 45 de minute în care am stat de vorbă, am decis că este mai tânăr decât îl trădează fața brăzdată de riduri, iar sclipirea ochii lui nu i se datorează doar culorii străvezii, ci a bucuriei cu care își soarbe fiecare clipă de viață.

Clădirea somptuoasă de pe Calea Victoriei îi este dragă ca ochii din cap, dar e dezamăgit de împrejurimile care n-o înnobilează: Palatul Cantacuzino este încadrat de un bloc comunist și unul interbelic, curtea este pustie,  îi lipsește un plan peisagistic, sub scările maiestuoase stau aruncate materiale de construcții, șipci și tot felul de obiecte inutile. În locul unde erau grajdurile și magazia s-a deschis un restaurant, iar palatul nu mai are spații de depozitare. Spune că cele mai frumoase camere se vizitează doar de Noaptea Muzeelor când oricum e gratis și el nu înțelege logica acestei decizii, dar nu-i treaba lui de paznic. Zice și el așa…

”- Șă știi că am observat că ai ieșt dezamăgită din muzeu, dar să te duci și la celelalte, căci dacă nu ne cunoaștem oamenii și istoria suntem goi ca națiune. Uite, eu la vară mă duc în Maramureș pentru că vreau să văd Cimitirul de la Săpânța. Am auzit că e tare frumos acolo și vreau să duc niște prieteni englezi ca să mă laud cu România.”

E căsătorit a doua oară și e fericit. E văduv de prima soție, pe care a văzut-o îmbolnăvindu-se de cancer și stingându-se încet. S-a cutremurat cu totul după moartea ei și o vreme n-a fost om. Atunci a simțit nevoia să plece și să vadă cât mai multe. Până la urmă a avut noroc și și-a regăsit dragostea.

”-Știi câți ani are soția mea? Treizeci și doi! Și ne înțelegem de minune pentru că o mătușă înțeleaptă mi-a zis că ceea ce face relațiile să funcționeze, dincolo de iubire – aia mai trece –  e respectul pentru celălalt. Să-l faci să se simtă bine, protejat, să-i distragi atenția de la probleme, să găsiți soluții împreună și, mai ales, să simtă că se întoarce acasă, nu la o casă oarecare.” 

Se oprește din povestit și mă fixează cu privirea. ”- Ești o femeie tânără, să te bucuri cât mai mult de viață! Cât vrei și cât simți nevoia! După ce femeile devin soții și mai apoi mame, nu mai sunt libere și așa ajung amare – din cauza frustrării. Eu am un imens respect pentru voi și toate durerile pe care le suportați. Când am lucrat pe salvare, am asistat la o naștere. Și după momentul ăla n-am mai văzut femeile cu aceiași ochi. Sunteți niște eroine, zău!”

Are multe povești de călătorii, vreo două înclud și niște întâlniri cu urșii, altele cu drumuri rătăcite, prelungiri neașteptate, dar pentru toate este recunoscător că a avut ocazia. Și-a ales cu atenție tovarășii de drum după o vreme, pentru că plecau în grup mare și era de ajuns unul să fie altfel ca să strice atmosfera. ”Singura condiție e să nu fie bețiv: de acolo se duc toate la naiba!”

Mario nu are bani mulți, deși mai face și altceva pe lângă slujba de la muzeu. E fericit că are prieteni care îl iau cu ei chiar și când nu-și permite. Călătoresc cu o dubiță, cu lada frigorifică și cu toate cumpărăturile făcute de la hipermarket. Are momente în care ar vinde dubița pentru un 4×4: ”Lucrurile cele mai interesante sunt pe lângă drumurile bătătorite, acolo nu ajungi decât cu un pic de îndrăzneală.”

L-am lăsat pe Mario în lumina sâmbetei calde de noiembrie. M-a condus până la porțile grele de fier și mi-a zis să-l mai vizitez. Pe castel.