Despre voință

Săptămâna trecută fiind atât de emoționantă, mi-a golit mintea de multe lucruri și mi-a ocupat timpul permanent cu prieteni dragi care au vrut să-mi fie aproape. Toate acestea mi-au amintit că am văzut filmulețul de mai jos și era o frază acolo care nu-mi da pace și care mă însoțește de ceva vreme.

Janine Sheperd se antrena pentru Olimpiadă când a avut un accident foarte grav care era s-o omoare, dar a lasat-o schilodită, în primul rând de trup și o vreme de vise. Tot ce știa să facă era să se antreneze, viața ei era sportul, iar acum soarta o adusese într-un punct în care trebuia să își regândească toată viața. Și, spune ea, atunci când a decis că e momentul să aleagă ce va face mai departe s-a simțit mai liberă ca niciodată pentru că atunci când ești la pământ ai cele mai multe opțiuni, iar a începe de la zero e cea mai sănătoasă atitudine pentru că n-ai cum să pierzi mai mult pentru că deja ai zero

Dar ce mi-a plăcut mie cel mai mult (și e un sentiment pe care l-am simțit și știu exact la ce se referă) e atunci când, după 6 luni de spitalizare, tatăl ei a scos-o din spital și razele aceluiași soare sub care se petrecuse accidentul o mângâiau acum pe chip. ”Cum am putut să cred că mi se cuvine viața?” Am simțit și eu asta demult, însă eu am avut norocul să n-o aflu pe pielea mea. Din păcate, pentru a învăța probabil cea mai valoroasă lecție a mea – aceea de a te bucura de fiecare zi în parte – am pierdut doi îngeri, apoi încă doi.

Să nu ne întristăm totuși! Janine are o poveste mult prea frumoasă și inspirațională care arată că nu suntem corpurile noastre, ci voința din ele. Suntem spiritul acela care ei i-a șoptit ”Nu renunța” și care trebuie hrănit cu bunul, frumosul, greul, curajul și pofta de viață.