DSC3372.jpg

De ce am lăsat-o să plece?!

Ieri dimineață, pe drumul spre job, cam nedormită și cu muzica dată tare în căști, mi s-a întâmplat ceva care m-a tulburat și continuă să mă urmărească obsedant de atunci, pentru că simt că n-am făcut ce trebuia.

Pe drum am văzut o fetiță. Avea vreo 7-8 anișori, o coadă bălaie și niște ochi plecați. Era îngrijită, nu era la cerșit, dar își ținea mâinile împreunate ca la rugăciune și mergea singură pe stradă, destul de grăbită. În spatele ei, o femeie care arata a mamă și un bărbat între două vârste care privea fix în față. Amândoi au trecut pe lângă noi în momentul în care am oprit-o și doar femeia s-a întors pentru o clipă, dar și-a continuat drumul.

De ce am oprit-o? Pentru că dimineață erau 1 sau 2 grade, eu tremuram de frig într-o geacă groasă, înfofolită în eșarfă frecându-mi mâinile în buzunare, iar fetița blondă era într-o bluziță cu mânecă lungă și un tricou pe dedesubt. Atât! Fără haină, fără căciulă, doar în blugi și-o bluză subțire!

A trecut în grabă pe lângă mine și am fugit după ea.

– Drăguțo, ce-i cu tine? Nu ți-e frig așa?

M-a privit cu cei mai senini ochi din lume, mari și străvezii. Nu plângea, nu era speriată.

– Nu!

– De unde vii?

– De acasă! Stau aici în spate.

– Și unde te duci?

– La piață.

– Mama ta știe unde ești? De ce ai plecat așa dezbrăcată?

– Știe mama.

Moment în care, o femeie care era la bancomat, m-a întrebat ce mi-a zis. Cât am ridicat privirea să-i răspund, fetița s-a smuls de lângă mine și a zbughit-o pe trecerea de pietoni.

Am rămas cu gura căscată pe trotuar, am urmărit-o cu privirea până a traversat și… am plecat uitându-mă mereu înapoi.

Am cele mai mari mustrări de conștiință pentru că m-am oprit de mai multe ori pânăla metrou și chiar m-am întors după ea, dar dispăruse… Mi-am dat seama că n-o s-o mai găsesc și mi-am dat niște pumni în cap pe peron că am fost atât de lipsită de reacție.

M-au urmărit toată ziua cele două imagini: privirea ei senină și indiferența dureroasă a oamenilor care treceau pe lângă noi fără să se oprească sau să întrebe de ce umblă un copil singur pe stradă îmbrăcat ca vara. Când am zărit-o prima oară, nu m-am uitat mirată la ea, ci la cei din jur, căutând o urmă de omenie.

Nimic.

Iar eu! Ce inconștientă, ce proastă! S-o fi lăsat eu să fugă și să nu fi plecat pe urmele ei! Mă simt neputincioasă și vinovată.

De ce?! De ce am lăsat-o să plece?!

_DSC3372


  17 Comentarii

  1. Costin   •  

    Daca erai inconstienta, nu te opreai sa vorbesti cu ea. Daca erai proasta, nu te`ai mai fi gandit la ea. Faptul ca ai abordat`o si ideea ta a fost sa`i dai o mana de ajutor e ceva ce multora le lipseste, chiar daca nu a iesit cum ai vrut.

  2. Marian   •  

    ai facut mult mai mult decit toti ceilalti! ca a zbughit-o nu e vina ta…. :(

  3. Copila blonda   •  

    Cred că simţi asta, dar ce crezi că ai fi putut face, Claudia? Asupra copiilor altora nu avem nici o putere. Nu aveai cum s-o ajuţi. Poate doar faptul că ai întrebat-o, deja a fost mai mult decât făcea oricare alt trecător.
    Nu ai fi avut cum s-o ajuţi, căci altă mamă nu puteai să-i dai.

  4. Claudia   •     Author

    Ma gandesc ca as fi putut sa ma tin dupa ea si sa vad unde locuieste… Poate avea probleme mari acasa si fugise si atunci ar fi fost bine sa sun la serviciile sociale, nu?

  5. Ionut   •  

    Buna Claudia!

    Eu cred ca am facut ceva si mai oribil. Anul trecut prin vara chiar in perioada sesiunii se intampla; am intrat pe twitter si am vazut un tweet de la o domnisoara, unde spunea ca un tanar a avut un accident grav, ca este internat la nu-mai-stiu-ce spital si ca are nevoie urgenta de sange grupa AB4 pozitiv. Eu am aceasta grupa de sange si gandul meu a fost, o sa o ii dau reply, dar nu azi, ci maine dupa ce dau si ultimul si cel mai important examen pentru a intra in examenul de licenta fiindca astazi oricum nu am timp sa ma ocup de asa ceva. Zis si facut, a doua zi de dimineata am fost la examen, a mers foarte bine si apoi am mers direct la calculator sa ii dau DM sa ii spun ca pot sa o ajut. I-am dat, mi-a raspuns destul de repede, cum ca o sa ma sune sa imi spuna detaliile si unde sa merg. Astept si primesc un al doilea mesaj care pe mine m-a afectat, imi spunea ca este prea tarziu si imi multumesc frumos. Eu am regretat mult ca nu am mers in prima zi cand am vazut acel tweet. Pentru acea persoana contau acele 24 de ore (sau mai putine); probabil ar fi fost mult mai pretioase pentru el, decat ar fi fost pentru mine. Le-am povestit prietenilor ce am facut si ce s-a intamplat si m-au incurajat, dar totusi aceasta intamplare m-a afectat.

    Ma bucur ca am putut impartasi acest moment sensibil cu tine, cred ca avem unele puncte de vedere comune. Sper ca si altii sa aprecieze mai mult timpul si sa acorde acel ajutor exact la momentul oportun fiindca acele minute/ore conteaza foarte mult pentru viata cuiva.

  6. Claudia   •     Author

    Ionut, iti multumesc ca ai simtit nevoia sa impartasesti asta cu mine, cu noi. Nu stiu ce sa iti zic, nu am cuvinte de incurajare cum nici pentru mine nu am…

    Dar iti multumesc :) E bine sa stii ca li se intampla si altora si ca nu esti cel mai vinovat om de pe lume, asa cum ma simteam ieri

  7. Cosi   •  

    nu e ok sa gandesti asa. cu totii suntem la fel de ne-simtitori in fiecare zi cand trecem pe lnga un cersetor realmente disperat, fara casa si nimic de mancare. si crede-ma ca o facem cu totii zilnic. dar nu poti sa-ti reprosezi ca nu reusesti sa fii armata salvarii. ce poti sa face e sa ajuti cat mai des pe cei in nevoie. cat mai des nu poate sa-nsemne intotdeauna, pentru ca, realistic vorbind, nu suntem maici. asta este. data viitoare vei face mai mult. viata merge mai departe. nu-mi raspunde te rog cu supozitii, ca unul singur STIE, noi astialalti, muritorii, n-avem vocatia asta.

  8. Claudia   •     Author

    Cosi, sunt constienta ca nu pot salva pe toata lumea. M-am dezamagit ca n-am putut sa reactionez mai bine la ce a fost in fata mea. Daca m-as gandi mereu la toti copiii care au probleme in lumea asta, as innebuni intr-o zi…
    Tot ce pot sa fac este sa ma gandesc la faptul ca macar nu am trecut pe langa ea ca ceilalti. Desi nu e un gand care ma linisteste in totalitate.

  9. Laura Driha   •  

    Offf, Doamne-ajuta ca ceea ce ti-a povestit sa fie adevarat. Tind sa cred ca este pentru ca micutii nu stiu sa minta. La varsta ei raspunzi la intrebari cu exact ceea ce stii, nu planuiesti „raspunsul potrivit” si nici nu ai habar cum se mascheaza o situatie trista de acasa. Daca fugea de un scandal ti-ar fi spus ca se certau ai ei si a fugit de frica, sau ca o batuse cineva si n-ar fi raspuns atat de spontan „stie mama”.
    Ai lasat-o sa plece pentru ca undeva in subconstient iti doreai sa fie adevarat ce ti-a zis si tot ceea ce iti fulgerase mintea la vederea ei sa fie imaginatia ta. Sigur, a fost o secunda de reactie intarziata si te-ai intos. Si pentru ca nu ai mai gasit-o poate insemna ca chiar statea in zona si dupa ce a luat ce trebuia de la piata, s-a intors acasa.

  10. Claudia   •     Author

    Laura, nu mi-a zis nimic, asta e problema… Doar mi-a raspuns laconic la niste intrebari. Eu chiar nu cred ca avea ceva de cumparat, daca o trimitea mama la piata dupa cumparaturi, nu iesea dezbracata, cu mainile lipite. N-am lasat-o sa plece, mi-a scapat si n-am reactionat imediat… Asta e vina mea. Eu sunt convinsa ca micuta avea o reala problema si responsabilitatea mea era s-o ajut, macar atat cat puteam.
    Intradevar, cred ca statea aproape pentru ca nu era inghetata de frig, la cat de subtire imbracata.

  11. Laura Driha   •  

    Daca e in drumul tau spre servici poate o mai intalnesti intr-o dimineata si vei putea afla mai multe despre micuta si mai ales, cata nevoie are de ajutorul tau!
    Iti tin pumnii sa o gasesti sanatoasa si episodul care te tulbura acum sa fie o poveste din care cu totii am invatat ceva.
    Ma gandesc ca nimic in viata nu e intamplator si ca daca ti-a fost scoasa in cale ca sa-i marchezi(sau sa-ti marcheze ea tie) viata, o sa va mai intalniti. :)

  12. Claudia   •     Author

    Ah, ce bine ca zici asta! sper din tot sufletul s-o mai vad si sa fie bine.
    Si sa ne fie invatatura de minte pe viitor tuturor, sa cascam bine ochii pe strada si sa facem tot ce ne sta in putinta sa ajutam.

    Multumesc, Laura!

  13. Mihaela Nistor   •  

    Din păcate sunt aşa de multe cazuri de acest fel, încât nici să vrem nu îi putem ajuta pe toţi. Măcar tu nu ai rămas indiferentă.

  14. Laura Driha   •  

    Sunt vreo 5 ani de atunci…

    „Vasilica…

    Stiam ca nu suntem cu totii egali. Sau la fel de liberi. Si mai stiam ca atunci cand s-a impartit Fericirea e posibil ca cei care erau in ultimile randuri sa fi primit numai putina… sau deloc.

    Si, intr-o oarecare masura, tindeam uneori sa cred k si eu ma numar printre ei… Ce egoist gand! Dar viata, in felul ei mai mult sau mai putin subtil, mi-a dat inca o lectie menita sa ma readuca cu picioarele pe pamant. A fost una din acele „palme” pentru care chiar intorci si celalalt obraz… Multumesc!

    Era o zi superba afara… neobisnuit de frumoasa pentru aceasta perioada. Dar, specific zonei gegrafice si climei, batea totusi vantul. Indeajuns de aspru ca sa-ti inroseasca obrajii.

    Ma intorceam de la examen, in autobuzul care ma duce zilnic acasa iar cu o statie inainte sa cobor, a urcat el… Vasilica. Asa il striga baietelul de care se despartise in statie. Tara cu manutele-i micute un sac in care stransese cateva crengute. Le ducea acolo unde fratii si parintii lui, arzandu-le, s-ar fi putut incalzi. Acasa. M-am trezit privindu-l… asa cum mi se intampla adesea cand intalnesc copii. Cercetandu-l . Rareori insa ma intristeaza asa o asemenea priveliste…

    Mi s-a parut ca toate nefericirea din lume se abatuse asupra lui. Era atat de mic… prea mic pentru hainutele pe care le purta, murdar si inghetat… Nu cred ca avea mai mult de cinci anisori. Ochisorii negrii erau singurii care mai straluceau pe chipul sau ars cu cruzime de vant si de praf… Il priveam si imi veneau in minte imagini care mi-au marcat copilaria… Rochitele roz ale papusilor mele, plimbarile prin parc cu parintii, jocurile si jucariile , dulciurile pe care ni le cumpara mama, prietenii mei… Povestile spuse seara inainte de culcare, cadourile de Craciun, plecarile in tabara… Amintiri care imi aduceau de obicei zambetul pe buze astazi ma faceau sa ma simt vinovata… M-am simtit prost pentru ca mi-am putut permite luxul de a fi uneori nerecunoscatoare…

    Mi-e rusine ca am indraznit vreodata sa contest cat sunt de fericita. Ma uram pentru haina si fularul meu care imi tineau de cald, pentru ceaiul fierbinte de dimineata, pentru geanta asortata cu pantofii, pentru parfum, pentru ca imi permit un billet la teatru sau o iesire in oras cu prietenii. Ma uram pentru ca in momentul ala mi se parea ca sunt o mica parte din motivele pentru care el nu avea nimic din toate astea… si pentru care e posibil sa nu aiba niciodata.

    Am urat inca o data viata si societatea pentru nedreptatile ai caror „beneficiari” sunt in primul rand copiii… Pentru fiecare vis pe care saracia si mizeria il starpeste de la radacina, pentru tot ceea ce acel copil ar fi putut deveni daca si-ar fi permis sa mearga la scoala, sa-si dezvolte aptitudinile, pentru toate jucariile de care nu a avut parte, pentru foamea si frigul care ii chinuie adesea fragilul trupusor…

    Pentru ca cere prea putin si nu i se da nici atat, pentru ca e invatat de mic ca fericirea imbraca forma unei farfurii cu mancare calda si a unui adapost… Pentru ca se va limita la asta caci e , deocamdata, singura fericire pe care o cunoaste… Si pe care si asa, nu si-o permite. I-am urat pe toti aceia carora nu le pasa si care trec pe langa cei ca Vasilica nepasatori, pastrand in ceea ce-i priveste , poate doar o urma de dispret… Si am coborat , pastrand in suflet amintirea lui si zambetul pe care mi l-a oferit la plecare, stanjenit oarecum bietul copil de faptul ca, mai mult ca probabil, il fixasem o buna vreme cu privirea…

    A renascut o mai veche promisiune, care nu murise dar era parca intr-o oarecare stare de amorteala , cauzata in mod sigur de faptul ca ma preocupau poate mai mult problemele mele… Am promis ca voi incerca, atat cat imi sta deocamdata in putere, si din ce in ce mai mult pe masura ce imi voi permite, ca niciun copil nu va mai fi nevoit sa stranga lemne ca sa se incalzeasca… Da-mi Doamne putere… Caci Tu stii ca Vointa este!”

  15. Claudia   •     Author

    Laura, cred ca in seara asta mi s-a rupt sufletul pentru un copil pe care nici nu l-am vazut…
    E extrem de emotionant tot ce ai impartasit aici.

    Nu am cuvinte, pot doar sa-ti spun ca poti sa ajuti chiar si cu putin. Chiar si un zambet, un covrig sau un ceai cald le poate pastra speranta in suflet. De aceea m-am implicat in campania Habitat si o voi face cu orice ocazie. Nicio cauza nu ma mobilizeaza asa cum o fac cele de pe urma carora beneficiaza copiii.

    Iti multumesc mult!

Lasă un răspuns către Claudia Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *