Am primit vestea că Whitney Huston a murit de pe Twitter pe la 2 noaptea, pe când eram în club. Am rămas șocată pentru că, deși pare forțat și ireal, mi-am petrecut vreo 20 de minute cu ea pe repeat chiar înainte de a pleca în oraș.

Whitney Huston rămâne o legendă a vocilor bune ale lumii alături de nume mari (inserați aici preferații voștri defuncți). E genul de voce care nu poate fi copiată și după ale cărei melodii nu se permit coveruri din cauză de excelență. Sau se permit, dar eu refuz cu încăpățânare să le ascult. Consider că nimeni n-ar trebui să îndrăznească să se apropie de interpretarea ei. A fost un exemplu de clasă în muzică: voce perfectă fără compromisuri, fără să abuzeze de sex-appeal-ul ei magentizant.

În ultima vreme s-a lăsat pradă drogurilor și depresiei, nu a mai putut ține concerte și a abandonat lupta cu supraviețuirea. Am fost dezamăgită când ziarele titrau că s-a făcut de râs la concertele live și vedeam cum îi apune steaua… M-am întristat cu adevărat și m-am cutremurat la gândul că plecasem la distracție cu vocea ei în urechi. A murit în ajunul premiilor Grammy Awards, celebrarea muzicii de calitate care vor sta acum sub semnul tristeții.

Asta e melodia mea preferată care a fost pe repeat, din multele extraordinare pe care ni le-a lăsat.

Postări similare:

• Vocea României – Spectacol continuu
• Electric Fence – atenție: muzică excelentă!
• La Vie en Rose
• Biutiful. Da’ nu prea…
• Cum am fost la concert din pat