wlEmoticon-smile.png

Vinerea de film – un clasic: Cui i-e frică de Virginia Woolf?

Dragii mei, urmează o săptămână de ger, așa a anunțat Busu. Asta, în general înseamnă două lucruri: ori veți sta în casă, ori veți răci și veți sta în casă. Iar asta vă obligă să aveți nevoie de o rezervă serioasă de filme și cărți. Ah, și una de paracetamoale Smile

Pentru că nu putem trăi pentru totdeauna printre comedii și filme ușurele, vă provoc la un clasic de categorie grea, de Oscar. Sunt aproape sigură că, deși ați auzit de el, puțini l-ați văzut și asta e foarte mare păcat pentru că acest film din 1966 e adaptat după una dintre cele mai aclamate piese de teatru americane.

”Cui îi i-e frică de Virginia Woolf?” a fost primit cu mare interes încă dinaintea premierei pentru că pe afiș se aflau două somități actoricești: Elizabeth Taylor și Richard Burton, iar piesa a pierdut premiul Pulizer la limită din cauza unor pasaje cu limbaj licențios, nu din pricina efectului pe care îl lasă asupra spectatorilor, fiind numită una dintre cele mai bune ale dramaturgiei americane. Am fost și eu la piesa de teatru la Undercloud și n-am fost om vreo două zile din cauză că este extrem de tulburătoare.

Filmul e mai blând cu senzațiile, e alb-negru intenționat pentru mai mult dramatism, iar decorul este sărăcăcios. În schimb, rolurile perechii Burton-Taylor umplu ecranul mai mult decât simți nevoia, drept pentru care Liz a primit și un Oscar pentru cea mai bună actriță și acesta este considerat de unii cel mai bun rol al întregii sale cariere.

MV5BMTU1NzA5NjExMl5BMl5BanBnXkFtZTYwNDM1NDI5._V1._SY317_CR9,0,214,317_Un cuplu de vârstă mijlocie cu studii superioare (un profesor la colegiul unde este președinte socrul său, ea soție și fiica tatălui ei) invită un cuplu de tineri la ei acasă, unde să continue o petrecere universitară cu încă un pahar. Tensiunea crește cu fiecare pahar, iar beția este doar un declanșator pentru toate frustrările și tensiunea nebunească care se afla între ei, în special în fiecare cuplu. De acolo, lucrurile o iau razna gradual, iar dialogurile și acțiunea aparent haotică a personajelor introduc spectatorul, chiar și din fața unui ecran, într-o frenezie ciudată: violență, cuvinte, urlete, dansuri, confesiuni șocante, șoapte, egoism, dragoste, cântec, durere, râs, nebunie, plâns, batjocură… nu-ți dorești decât să se termine și să fie bine – iar asta este atributul superm al unei drame.

Scenaristul este Earnest Leeman Carter, de asemenea responsabil pentru ”Poveste din Cartierul de Vest” și ”Sunetul Muzicii” iar regizorul Mike Nichols a debutat cu acest film ca într-un număr de magie: nu de fină execuție, ci spectaculos prin efect.

Iată aici o scenă puternică, care lipsește din ce în ce mai des în filmele de azi.

Nu vreau să-l laud prea tare, e posibil să nu vă placă. Să fiți avertizați! Însă pentru cuvântul ”tulburător” acesta este filmul și e mare păcat să nu-l bifați. Nu poate fi totul roz, nici măcar în filmele alb-negru.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *