Roro și plăcerile (ne)vinovate

Alegeri dulci-amărui spre vise împlinite

Ușa frigiderului imens se dă într-o parte și dezvăluie rânduri de praline de toate culorile și texturile, aranjate într-o ordine magică. Mi se pare că am ajuns în Rai: ”Ia de care vrei!” mi se spune. Deodată, alegerea devine apăsătoare. De care vreau? Praline de ciocolată albă cu lămâie și busuioc? Sau cu portocale și lavandă? Sau de ciocolată amăruie cu cremă de șampanie?

Tăvile se desfășoară decadent în fața mea, iar cel mai înnebunitor e mirosul dulceag, dar nu precis de ciocolată, vanilie sau zahăr, ci mai degrabă fin și amar, de proaspăt și crocant. Aleg o pralină la întâmplare și stau la povești cu Roxana Ştirbu, căreia toată lumea îi spune Roro, artizanul ciocolatier pentru care ciocolata a dat un nou gust vieții.

Poartă dintotdeauna haine pastelate, uni, aproape niciodată cu imprimeuri sau prea înzorzonate, fără prea multe accesorii, ținute relaxate, pentru drum și alergătură, cât mai simple pentru că, zice ea ”nu-i place să iasă în evidență”, însă geanta roșie și pantofii colorați ”trădează” o personalitate luminoasă pe care o arată lumii.

Stăm de vorbă într-o clădire desprinsă din albumele cu Gaudi unde Roro duce o viață ca de supererou: inginer ziua la firma ei de proiectare, ciocolatier pasionat înainte sau după birou, mamă și soție 24/7. Laboratorul de ciocolată este la parterul clădirii, mic și cochet, ca în visele ei. Sunt visele recente, căci acum şase ani nici nu prea știa la ce să viseze.

Soțul ei, George, inginer la rândul său, a fost cel care a împins-o să viseze, apoi ea a făcut restul alegerilor. Chiar și alegerea de a se căsători a luat-o tot Roro, deși, dacă îl întrebi pe el, va spune același lucru.

S-au căsătorit”repede-repede”, după doar câteva luni pentru că au simțit că s-au găsit. O olteancă și un moldovean, doi oameni ajunși la o maturitate care dă mai mult sens iubirii și parteneriatului. E cu 12 ani mai mică decât el, dar s-au întinerit unul pe altul, se confirmă separat: de la iubire, de la liniștea căminului, de la o viață mai ordonată, apoi la copii și acum de la o nouă pasiune.

Avea 32 de ani, tocmai o născuse pe Thea și ritmul său extrem de activ s-a încetinit brusc. Iat-o pe Roro cea mereu în mișcare, mereu atentă la toți ceilalți deodată, cu proiecte și canalizări și drumuri și acte, iat-o în liniște acasă, având grijă de un singur suflet mic și nimic altceva. Dintr-o dată, s-a lovit și de propria sa persoană: avea timp să se gândească la ea, să se pună sub lupă și nu-i prea plăcea cum se vedea. Ajunsese până aici fără să se cunoască prea bine.

Ca să umple timpul maternității, a căutat activităţi în care ar putea să se implice: să vândă ceva, să facă un mic business, să între într-o asociere cu cineva. A ajuns chiar şi la astrolog, care i-a spus că în astrograma ei se întrevede un domeniu creativ în care ar putea performa: ”Ceva în domeniul artei! Se vede foarte clar!”. Roro a plecat cumva dezamăgită. “Eu sunt inginer. Nu pictez, nu cânt. Mă pricep să construiesc tehnic, dar în nici un caz artistic”, şi-a spus.

Cum nicio preocupare nu părea să fie de durată, George a întrebat-o direct:

– Bine, bine, dar tu ce pasiuni ai?

O întrebare atât de simplă! Una care i-a dat Roxanei dintr-o dată zeci de momente și nopți nedormite: ce-i place să facă? La ce se pricepe în afară de ce face la muncă? Nimic nu părea suficient de fascinant, cel mult o atracție de moment care știa că o va plictisi repede. Întrebarea s-a înfipt ca un ghimpe și, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai dureroasă.

Pentru că citise despre programare neuro-lingvistică (NLP), Roro s-a înscris la un curs, ca să comunice mai bine și să găsească un răspuns la întrebarea lui George care ajunsese să o obsedeze.

Între timp, ca să-și mai ocupe timpul, pe lângă supa copiilor, Roro a început să facă ceva dulce. Și apoi altceva. Apoi a mai schimbat rețetele. Mai scoatea zahărul, mai adauga o aromă… și în scurt timp avea o colecție de laude de la apropiați care ajungeau s-o pună și mai tare pe gânduri.

Într-o noapte, George s-a trezit și şi-a văzut soţia cu ochii pironiți în tavan. Știa deja la ce se gândește. Mai avusese nopți în care îi simțea somnul înterupt și agitat și mereu a lăsat-o în pace. Nu ştia cum ar putea să o ajute să descopere ce pasiuni are. Dar, în acea seară, față de alte dăți, Roro s-a întors către el mașinal, cu o mină extrem de serioasă, cu ochii deschiși larg și, fără alte întroduceri sau explicații, i-a spus:

– Știu ce vreau să fac!

Voia să facă ciocolată. Lui George, nu doar că i-a surâs ideea, visul soţiei l-a entuziasmat. A insistat să o trimită la școală, iar Roro se aștepta să-i recomande ceva aproape, să poată sta și cu copiii, însă bărbatul a luat lucrurile foarte în serios și a înscris-o direct la Academia de Ciocolată din Marea Britanie, una dintre cele mai prestigioase școli de dulciuri din întreaga lume.

***

”Bună ziua, Chef, îmi pare bine să vă cunosc! Și mie, Chef!” Așa a arătat prima zi la Academie – toți bucătari și patiseri profesioniști, plus Roxana, singurul outsider, total ieșită din peisaj. Timpul a trecut repede și peste acest curs, Roro îi vedea cum lucrează: ca artiștii, cu dedicare, cu pasiune și… cu dezordine. Inginerul din ea cerea ordine, curățenie pe banca de lucru, fluiditate ca totul să iasă perfect. Și în scurt timp, complexul de a nu fi chef s-a transformat în încredere în sine și, sub aprecierile profesorilor, în mândrie: singura care NU era Chef și totuși strălucea între stelele Michelin.

Cam în această perioadă și-a dat seama că ”vede” gusturile. Când se gândea la ciocolată și la o rețetă nouă de praline, totul îi apărea ca pe un ecran din spatele minții unde se proiectau straturi de arome luminoase care se uneau în fața ochilor ei într-o imagine dintr-o altă dimensiune.

În ziua în care a absolvit Academia, Roro și-a dat seama că prietena ei astrolog a avut dreptate: ciocolata era o artă în aceeași măsură în care era știință. Ținea la fel de mult de starea ei, de ce putea să-i transfere ea, ca şi de exactitatea gradelor la care trebuie încălzită și temperată.

Ultimul lucru pe care ai putea să-l gândești gustând o pralină de ciocolată neagră cu cremă cu frunze de mentă mărunțite este noțiunea de ”plăcere exactă”. Și totuși, după ce aromele îți înundă simțurile, începi să ai și tu viziunile SF despre care vorbeşte Roro, care nu adaugă niciodată zahăr pentru că vrea să lase gustul mai viu, prin naturalețe, nu prin artificialitatea dulceții adăugate.

”Guilty pleasure” cu sloganul ”Love made chocolate” – așa începe să se definească brandul pe care Roxana îl crește, cu ajutorul lui George. Ea e artista, așa cum i s-a prezis, iar el pune umărul la construcțiile mai puțin boeme și mai puțin dulci. Aleg împreună furnizorii, el se ocupă de site și promovare, ea adaugă rețete noi și explică tuturor cum e cu ciocolata de calitate, într-un discurs pe care doar un pasionat îl poate transmite. George le așează în scris și o ghidează spre pasul următor, dar ea e cea care își desenează traseul și îi dă viață.

Când intri în laboratorul de ciocolată de la parter te întâmpină un tors de motor permanent: e mașina de ciocolată care temperează mereu ciocolata neagră: o încălzește la 45 de grade ca să ”o trezească”, apoi o răcește brusc, o amestecă încontinuu, iar dintr-un robinet curge un râu de ciocolată neagră, ca dintr-o fântână fermecată. Iar am ajuns în Rai.

Azi, însă, Roro are chef să se relaxeze și să încerce o rețetă nouă deci a decis că va tempera chiar ea ciocolata, manual. Își pregătește zona de lucru și încălzește ciocolată cu lapte pe care o toarnă într-o explozie de aromă și culoare pe blatul de marmură albă. Apoi începe s-o împrăștie pe masă, o strânge cu două palete speciale, o ridică și o risipește iar pe toată întinderea marmurei. Procesul se reia de zeci de ori, timp în care Roro îi zâmbește, o dezmiardă și îi dă sfaturi: “să te liniștești, să rămâi elastică, la final vei luci frumos, acum te zăpăcesc un pic, dar imediat te așez la locul tău.”

În timp ce stăm de vorbă se oprește din când în când și se apropie de ciocolata de pe masă: își înfioară nările, închide ochii și parcă întră în transă.

– Mhmmm, simți cum miroase?

Nu simt. Ciocolata îi vorbește doar ei, mie mi-a rămas doar o amintire dulce pe cerul gurii, dar nu-i simt mirosul. Cred că o strigă doar pe stăpâna ei, pe Roro, care o temperează printr-un proces în care ciocolata se topește și se întărește la loc, astfel încât cristalele din untul de cacao să se aranjeze şi să o facă lucioasă, crocantă şi suplă. Dacă ciocolata nu e temperată bine, nu e moale, se albește pentru că iese untul de cacao din ea, nu ”se ține”, e țeapănă sau sfărmicioasă.

Azi Roro face praline de ciocolată cu lapte cu cremă de alune caramelizate. Asist la o vrajă în toată regula: crema fluidă și ascultătoare primește câțiva stropi de coniac de cafea, iar Roro începe să amestece viguros:

– Și acum… întărește-te!

La comanda stăpânei crema înțepenește și devine foarte greu de amestecat. Roro îmi observă uimirea și îmi zâmbește :

– Acesta e efectul alcoolului asupra ciocolatei, dar ți-a plăcut iluzia, nu?

Înainte să îi pună capacul de jos pralinei și s-o dea iar la rece, una dintre cele două fete care lucrează în laborator propune să adauge câteva firicele de sare: gustul dulce va contrasta cu cel sărat și va deveni mult mai plăcut. Roro nu e prea încântată pentru că nu are în laborator fulgi de sare de mare, iar sarea de bucătărie e un ingredient prea banal pentru pralinele ei, dar acceptă pentru testul gustului

Cât se răcesc pralinele facem toate patru niște trufe cu mâinile acoperite de mănuși de unică folosință, iar la final dau să-mi arunc mănușa la coș.

– Nuuuu! strigă toate în cor. Acum e partea cea mai bună: trebuie să cureți mănușa!

Așa cum lingeam lingura de cremă când eram mică, așa mă pun pe treabă și acum în Rai, alături de alte trei femei care chicotesc cu degetele pline de ciocolată.

– Ce bine că avem 10 degete!