Pofta de scris pe blog. De ce?

De când mă ştiu am preferat să mă exprim în scris. Nu că accentul dulcelui grai moldovenesc n-ar fi absolut seducător (sic!), ci pentru că atunci când scrii te forţezi inconştient să îţi alegi mai bine cuvintele, să le ordonezi în aşa fel încât să nu fii înţeles greşit, să nu răneşti receptorul cu valul haotic de vorbărie care îţi vine la gură fără să treacă prin filtrul unei raţiuni mai aşezate.

Când eram mică, aveam un jurnal cărămiziu subţire, neliniat, în care scriam exclusiv cu stiloul. Mă adresam cu „Dragă jurnalule” şi îi ceream iertare când nu mai scriam din cauză că am fost „ocupată.” Pentru că la 10-12 ani ai multe pe cap. În liceu am ales un caiet banal care să nu atragă atenţia. Mi-am vărsat în el deziluziile în dragoste şi scriam ca să citesc tot eu. Atunci am descoperit efectul benefic al recitirii peste timp al gândurilor intense. Te uiţi înduioşat peste rândurile tremurate, scrise cu dor, cu durere sau grăbite, scrise cu bucurie şi cauţi în tine fărâme ale trăirilor ce te încercau. Cum plângeai lacrimi nesfârşite care acum sunt cel mult un oftat îngăduitor: „Ah, ce mică şi neştiutoare…” Recititul gândurilor tale te ajută să-ţi dai seama că ai progresat și că, deşi uneori nu pare, că te-ai maturizat cât de cât.

În facultate am scris primele rânduri la calculator. Scrisori netrimise niciodată pentru persoane cu care au rămas cuvinte nespuse, frustrări, ficţiune, o prefaţă dintr-o carte nescrisă.

Azi scriu pe blog. Nu e nici pe departe un jurnal, dar se poate citi printre rânduri atât cât las eu la vedere. Sunt mereu conştientă de cât împart cu lumea care se opreşte să-mi citească literele dezordonate. Nu simt că mă expun mai mult decât aş lăsa la vedere cuiva care mă cunoaşte personal la nivel de ”bună-ziua.” Aşa sunt eu: îmi place să laş uşa puţin crăpată, prin ea nu se vede tot, dar răzbate o lumină, se aud mişcări, ştii că e cineva înăuntru. Poate e cineva care te enervează cu prezenţa parţială, poate e cineva de care ţi-e drag cu ochii închişi, care te mulţumeşte cu zgomotul paşilor sau cu parfumul mişcărilor. Cine a vrut să vadă mai multe a bătut la uşă. Unora li s-a deschis, altora nu li se va arăta niciodată mai mult.

Nu ştiu cât mă va ţine scrisul pe blog. Momentan nu văd un final. Dar poate, peste un timp, când voi reciti aceste rânduri, voi zâmbi îngăduitor că unei alte experienţe intense care a trecut şi voi constata că m-am maturizat şi mai mult, că am progresat din nou. Sau că am îmbătrânit.


  4 Comentarii

  1. Yamasha   •  

    Nu cred ca trebuie sa ‘dispara’ un blog ca sa poti reciti articole vechi….trebuie doar sa nimeresti link-ul care trebuie si sa incepi sa deprinzi amintiri :)

  2. Claudia   •     Author

    La ce anume te referi? ca am sters blogul de pe blogspot? am importat toate articolele aici, l-am sters pentru ca lumea mai intra acolo din google si erau derutati probabil.

    Daca era o metafora, asa e, toate sunt oricum in capul meu, dar e posibil sa nu le mai vad asa ca acum mereu. Asa cum si acum, recitind un jurnal de-al meu, nu imi dau seama cum de priveam lucrurile in felul acela.

    Mă intreb totusi daca, prin absurd, mi-ar trece, daca as vrea sa-l sterg si pe asta, sau o sa-l las sa zburde pe internet… mai ramane de vazut, sper sa nu fie cazul sa iau decizia asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *