Nunți, botezuri, cumetrii
Vine o vreme în viața fiecăruia când constată că cei din jur au crescut, că au devenit adulți cu adevărat. Își găsesc perechi cu care seamănă izbitor, cu care se potrivesc ca două boabe într-o păstaie, ca sana și merdeneaua, ca mămăliga cu brânză, v-ați prins voi.
Și te derutează pentru că, deși ești de-o seamă cu unii dintre ei, nu poți participa decât ca spectator la discuții despre aranjamente florale, aur alb sau galben pentru verighete, cum râgâie beblușii și ce fel de mărturii pentru botez se mai poartă. Nu le înțelegi, nu le asimilezi, nici măcar nu vrei să reții conștient nimic pentru ziua când vei avea și tu în mâini un checklist de eveniment social care te implică pe tine. Zâmbești, răspunzi dacă ești întrebat ceva și încerci să nu te iei pe tine în serios, ci doar pe ei/ele.
Uneori lucrurile astea par atât de departe de tine că ai senzația că e ceva ce ție n-o să ți se întâmple. Nu că n-ai fi visat din când în când la ziua nunții tale și n-ai fi numărat într-o seară de insomnie nu oi, ci care ar fi oamenii pe care i-ai vrea aproape într-o zi atât de importantă. Nu că nu ți-ai stabilit deja un nume preferat pentru copilul tău, că n-ai fi decis deja ce aromă o să aibă tortul sau ce flori vor compune buchetul.
Dar cu toate astea, le vezi atât de departe pentru că oamenii care îți înmânează plicul cu invitația ți-au fost tovarăși de petreceri la care nimeni nu-și amintește tot și că sunt fete pe care le-ai luat pe umărul tău să ofteze de aceleași dureri ca tine nu de mult. Și dintr-o dată, devin femei măritate, neveste, soți, mame și părinți. Și din prietenii tăi devin adulți, lucru care te certifică și pe tine, cel puțin la nivel teoretic, ca un fel de adult. Ori tu nu te simți așa nici cât un bob de mac.
Și te bucuri pentru ei, te duci la petrecerile lor și dansezi până îți sfârâie călcâiele și te întrebi ce te întreabă toată lumea: tu când urmezi?
Heh, NEVER !
Claudia, ai un moment emo? Postul asta mi se pare cam trist. de obicei la tine citeam chestii vesele, de bine.
haha
da nu e deloc trist articolul, imi pare rau ca ti-a lasat impresia asta. Asa ne mai jucam aici pe blog, una funny, una mai introspectiva, una mai usurica. O sa intelegi dupa ce termini facultatea si incep sa se insoare prietenii tai ;)) O sa ajungi la vorba mea. Promit ca in weekend o sa fie ceva vesel, o sa vezi 
Relevant!
claudiu leonte: cred ca incearca sa se maturizeze? claudia: am I right? :)))
Exploram diverse stari, dar asta sigur nu era una trista
nu, nu…e introspectie, nu e tristete!
si ce raspunzi la intrebare ?:))
Sunt in asentimentul tau:-))
ohoho :)))) stiu :)))
Ca sa se intample, trebuie sa apara oportunitatea si apoi sa vrei.
Asa ca raspunsul corect este „Cand apare ocazia, am sa ma gandesc si am sa te anunt”
Raspund ca „o sa urmez la timpul potrivit.” Asa le raspund si lor si asa imi raspund si mie :))
Raspunsul cu momentul potrivit e foarte… potrivit. Insa intrebarea mi se pare una de pura complezenta, care ar merita un raspuns mai putin premeditat. Si zic asta pentru ca mi-a fost adresata si mie aseara, cand am trecut prin situatia foarte amanuntit descrisa de tine aici.
Si cred ca intrebarea asta se asorteaza foarte bine cu cea pe care o tot auzi dupa ce te-ai casatorit „Si, copil cand faci??”.Aaaaa!
Sunt sigura ca asa e, cred ca incep sa te intrebe asta la petrecerea de nunta. De nunta ta! :))
BANC:
Cand eram mai tanar, uram sa ma duc la nunti. Matusi d-ale mele ma piscau de obraz si ziceau razand: ”tu urmezi” Au terminat cu porcaria asta cand am inceput la inmormantari sa fac si eu acelasi lucru cu ele!
Evindent, nu sugerez sa faceti la fel 😀
@andi Cred ca poti sa faci asta o singura data :))))))))