Steagul-Romaniei-1.jpg

La mulți ani, România!

Dacă e ceva de care suferă românii acum în mod acut, nu e sărăcia, ci imposibilitatea de a fi mândri cu adevărat de propria țară. Ne uităm cu jind la alte națiuni care au cultura propriilor simboluri, a steagului, a imnului, a sărbătorii naționale și ne vedem neputincioși în a simți partriotism și sentimentul de protecție pentru țară care ar fi firesc sa ne umple sufletele.

Asta se vede din modul în care reacționăm în ultima vreme la momente care țin de imaginea țarii noastre: competiții sportive, imagini despre tradiții românești, succese mărunte sau mai mari, copiii olimpici. Am onoarea să moderez o comunitate foarte mare pe o rețea socială și, din numărul mare de oameni, fac parte toate categoriile sociale si credințele. Dorința de a primi motive de mândrie și bucurie despre țară este aproape singura pe care o au în comun. E primul pas, dar e cel mai impotant. Dovada o face și prezența cea mai însemnată la parada de anul acesta a oamenilor chiar dacă am avut cele mai mici bugete de până acum. Vrem asta de la țara noastră și avem nevoie de o identitate cu repere stabile.

Ca idee, consider ziua de 1 decembrie ca zi națională ca fiind un compromis. Cred că ziua de 10 mai are multiple însemnătăți (ziua independenței, ca la multe state) și ar fi o zi mai potrivită chiar și din punct de vedere al vremii. Sunt sigură că ar fi mai plăcut de sărbătorit de mai mulți români, dar după 89 era mai sigur ca oamenii să stea în case și să nu se lase pătrunși de sentimente naționale…

Steagul-Romaniei (1)

Mergeți să vă vizitați țara în lung și-n lat. Nu e nevoie de alte motive ca s-o iubiți. Cunoașteți-vă semenii cu inima deschisă: nu suntem atât de răi precum ne place să ne vorbim unii pe alții. Cunoașteți-vă istoria în mod obiectiv și alegeți responsabil pentru viitor.

Vă las cu prietenii mei de la Micadu care, deși nu se află în țară, ci în America de Sud, au străbătut lumea de la nord la sud cu gândul la România lor, la originile lor bucovinene și au arătat lumii străine de noi nu doar ia românească, ci și fața unui popor vesel, prietenos, răbdător, muncitor.


  7 Comentarii

  1. Radu   •  

    Mi-a atras atentia articolul tau pentru ca problema pe care o pune e una reala si foarte interesanta. Nu pot spune acelasi lucru despre solutia propusa, din pacate. Pot spune ca am vazut toata Romania in lung si-n lat – inca de cand aveam 2 ani am calatorit cu bunicii mei, apoi cu parintii de cateva ori pe an. Cat despre istoria obiectiva, am avut primul contact cu ea real in facultate.

    De doi ani calatoresc in afara ei, si nu ma refer la concedii, ci la calatorii indelungate si trait printre straini.

    Cu toate astea, motivele pe care un om le are sau le poate avea pentru „a fi mandru” de tara lui – oricare ar fi ea, nu numai Romania, intra in categoria ridicolului, a absurdului. Faptul ca imparti acelasi teritoriu cu niste oameni (cu care nu ai ales sa il imparti) nu are ca rezultat iminent iubirea neconditionata fata de ei sau de teritoriul respectiv, si nu vad de ce ar trebui sa il aiba. Spun neconditionata, pentru ca din ce am vazut pe afara, mai toata lumea tinde sa iti etaleze calitatile si sa isi ascunda defectele nationale, inclusiv tarile cu probleme mari si cele din lumea a treia. Nu o spun ca fiind neaparat un lucru bun. Romanii fac cam invers. Nici asta nu e neaparat un lucru bun, dar faptul ca Nadia Comaneci a fost buna la gimnastica nu spune nimic despre mine ca om, nu ma face pe mine mai bun la gimnastica, iar faptul ca imi place Nadia nu o face pe ea mai buna la gimnastica. Nu ne leaga nimic, dar vrem sa credem ca ne leaga ceva si de aceea ne declaram „mandri de Nadia”. Dar de fapt nu avem de ce sa fim mandri pentru ca nu am contribuit cu nimic la performantele ei. Or a fi mandru de ceva, dupa parerea mea, trebuie sa urmeze unor minime implicatii in acel ceva, pentru ca altfel nu e decat dovada unei lipse de identitate si a unei infatuari ipocrite care sa mascheze aceasta lipsa de identitate. Exemplele pot continua. E la fel de imbecil sa fim mandri ca suntem urmasii dacilor sau ai romanilor. Nu mai avem genele lor demult in noi si nu avem nici o legatura cu alti oameni care au impartit candva acelasi teritoriu cu noi. Nu suntem asa viteji cum au fost si nici nu i-am ajutat in vreun sens. Ce inseamna deci a fi mandru de niste lucruri total aleatorii care nu au nimic de a face cu vreun merit real al nostru?

    Ce incerc sa spun e ca insasi sentimentul de a iti iubi tara se confunda cu niste criterii cretine, nu numai la noi, ci si peste hotare. Conceptul e gresit. Mi se pare mai cinstit, cum ai spus, sa iti iubesti tara pentru cum arata. Dar iubesc si alte tari pentru asta, si ma consider, cum zicea Seneca, un cetatean al lumii, decat sa ma limitez la teritoriul natal.

    Sper ca am avut o urma de sens.

  2. Claudia   •  

    Radu, imi pare rau ca iti raspund atat de tarziu…

    Sunt in parte de acord cu tine, poate conceptul nu este atat de bine inteles in conditiile actuale, mai ales in care sunt putine, prea putine popoare care sunt mandre de realizarile lor recente. Sa fim seriosi, in ultimii ani, ne-am implicat cu totii in razboaie care nu ne apartin, in lupte politice meschine, in tot felul de cazuri de intoleranta si gafe.

    Cred, totusi ca o intelegere mai profunda a istoriei ne-ar face sa ne consideram (sau desconsiderm, dupa caz). Sunt popoare care s-au ridicat din propria cenusa, care au fost ghimpele din coasta unor intentii rele, care au demonstrat diverse prin unitatea de care au dat dovada cetatenii lor. Din pacate, „noi ne dorim sa redevenim mandri de noi” in Romania se traduce mai degraba – „am dori sa redevenim cu adevarat uniti si sa tragem spre binele comun, nu al intereselor unora”

    Aceasta dorinta a noastra e mai mult un strigat de ajutor, iar pana nu ne ajunge cutitul la os, ne ramane doar sa ne cunoastem tara, sa ne stim unii pe altii, iar cand va veni momentul ala, sa stim de ce. Pana la urma, bucata asta de pamant ne e casa tuturor si aici se afla toti ceilalti oameni dragi noua, chiar daca tu spui ca nu e dintr-o alegere. Nu stiu niciun om plecat din tara care sa nu spuna cu o tristete aparte „acasa, in Romania.”

    Pentru mine despre asta este vorba si iti dau dreptate ici-colo, dar am vrut sa scriu mai degraba pentru o alta era, in momentul asta, mai ales dupa alegeri, e clar ca suntem debusolati complet si nu mai stim nimic despre noi ca popor…

  3. Radu   •  

    In primul rand iti multumesc pentru raspuns.

    In al doilea, problema pe care o pun eu transcende idealul infim de identitate nationala. Cand spun infim nu vreau sa desconsider valorile nimanui, dar ideea pe care o propun este ca oricate motive as avea sa fiu mandru de tara mea (hai sa presupunem ca Romania e cea mai tare tara din lume in contextul de fata) tot nu as judeca lucrurile dintr-o perspectiva nationalista. Ce inseamna de fapt identitate? Trebuie neaparat sa fie colectiva? Daca da, trebuie neaparat sa fie nationala? Raspunsul meu este Nu. Cu cat calatoresti mai mult, cu atat realizezi mai mult efemeritatea conceptului national, limitele granitelor care pana la urma tot de om au fost impuse, ale cutumelor, care pana la urma tot de om au fost inventate, si desi ele fac parte dintr-un peisaj frumos de observat, pentru observatorul obiectiv raman niste lucruri in afara lumii obiective. Cu cat calatoresti mai mult, cu atat te detasezi mai mult de loc, de oameni, care pana la urma ajung sa fie similari locurilor – iei ce e mai bun de la ei si pleci grabit inainte sa apuce sa iti arate latura lor intunecata. Din punctul meu de vedere e cel mai fructuos mod de a trece prin viata. Caci nimeni nu e perfect si asta ne face mizantropi, uneori fara sa o stim, sau, mai grav, fara sa o acceptam.

    Concluzia la toata palavrageala asta pretentioasa e ca lucrurile sunt mult mai simple decat suntem obisnuiti sa ni le inchipuim: lumea e a noastra, a tuturor, dincolo de granite culturale, nationale, sexuale, rasiale sau de orice alta natura. Si din experienta mea, e cu atat mai simplu sa vedem asta cu cat calatorim mai mult.

    Dar poate deviez.

    • Claudia   •     Author

      Ok Radu, cred ca asta ti se potriveste tie cel mai bine :) You are a citizen of the world. Si asta e minunat si sa fim recunoscatori ca avem posibilitatea asta. De restul, toate la timpul lor, daca va exista vreodata…

  4. Radu   •  

    P.S. Eu sunt primul om plecat din tara pe care il stii [virtual macar] „care sa nu spuna cu o tristete aparte “acasa, in Romania.”” Nu pentru ca nu simt sau pentru ca nu am o familie, ci pentru ca…(cu exceptia femeilor pe care le-am iubit) niciodata nu mi-a fost 100% clar conceptul de „dor”.

  5. anna   •  

    stimate domn.eu sint batrina am 57 de ani nu sint studiata miam ajutat fetele sa studieze am doua fete una a studiat la Bucuresti iar cealalta aici in oras la bacau .Eu am calatorit un pic prin lume cu afaceri cum era dupa revolutie iar acum am 15 ani de cind mam stabilit in itl. ,cu sotul,in mare parte nu sint deacord cu ce scrii tu caci ori cit de mult ai calatori tu ori unde ai ajunge ori cine ai ai ajunge totusi te va ajunge dorul de ai tai ai si tu pe cineva (o mama un tata …o ruda )si vrind nevrind tot te mai gindesti la ei si ei din nefericire pentru tine sint romani. Eu ma mindresc ca sint romanca chiar daca uneori mi e rusine cu ce fac alti chiar daca atunci cind ma intorc in tara vad deosebirile mari intre tara noastra si alte tari (e destul sa te uiti doar intre ungaria si noi ,nu mai vorbim de alti).
    Un om fara o istorie e un om fara un prezent…..

  6. Radu   •  

    E ok sa nu fiti de acord, dar asigurati-va intai ca motivele sunt cele potrivite. Mie nu mi-e dor de persoane in general, indiferent de durata de timp in care nu le vad. Nu are legatura cu afectiunea…pur si simplu nu trebuie sa le vad ca sa le iubesc. Singurul dor pe care l-am simtit vreodata si inca il simt, e dorul de duca. Nu cred ca un lucru bun sau rau. E o stare de fapt. Inteleg ca oamenilor in general le e dor de cei dragi, dar oamenii sunt diferiti, iar eu ma deprim daca stau prea mult intr-un loc.

    Cat despre sintagma de final, cred ca in contextul de fata nu sunt decat niste cuvinte care suna pretentios. Ea are sens in context politic sau macro-social, dar la nivel de individ…nu prea ii inteleg sensul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *