Genunchi de gelatină
Ieri am fost la Sâmburești cu copiii colegilor și colaboratorilor sau prietenilor de la Domenii. E inutil să povestesc ce liniște mi-a fost în suflet să văd copii alergând de colo-colo adunând struguri, dar mai ales amintiri pe care nu le vor uita o viață. Căci îmi amintesc și eu când mergeam cu ai mei în vie: ori s-o legăm, ori s-o săpam, ori s-o culegem și cum m-am apropiat de plăntuța asta dătătoare de fericire.
În timp ce ofeream diplomele copiilor de la Sâmburești pentru găletușele culese, o fetiță mi-a mulțumit pentru diplomă altfel. Când am strigat-o a venit zâmbind, a luat hârtia și s-a aruncat cu brațele deschise spre mine și mi-a cuprins mijlocul, mângâindu-mă pe ie. A stat așa puțin și apoi a zbughit-o fără să se mai uite la mine.
N-am mai văzut-o niciodată și nici nu știu ”a cui e”, dar mi s-au înmuiat genunchii instant.
Gestul ei a fost spontan. Poate era extrem de bucuroasă după ziua de strugurit, poate e mai lipicioasă din fire, poate așa a simțit ea nevoia și de ce nu, poate i-a plăcut de mine. Iar mie îmi place să fiu luată în brațe de oameni de care mi-e drag și de orice copil, așa că a fost perfect.
Ce știu sigur e că nu i-a fost greu. Și mor de ciudă câte-un pic pe interior când văd cu cât creștem e mai complicat să aranjăm tandrețurile, iar pe cele spontane e aproape imposibil să le mai facem în afara unui oarecare context. Să fim serioși, nu te poți năpusti cu dăgălășenii peste prietenii tăi oricând ai tu chef. Totuși cred că e mereu ok din partea părinților 😀
Semnat,
O alintată.
