Privește-mă: sunt pierdută cu harta-n mână!
De fiecare dată când am fost turistă într-un oraș nou, străin, am fost cu cineva care îl știa deja: ori locuia acolo, ori mai fusese și se învățase cu majoritatea locurilor în care ne plimbam – așa că nu mi-am bătut niciodată capul cu hărți, cu direcții de mers, fiind mai degrabă atentă la ce-mi doream eu să asimilez dintr-un loc nou. În plus, am avut mereu senzația că mă descurc bine cu orientarea în spațiu, fără să mă gândesc la faptul că mă descurc doar dacă am mai fost măcar o dată în zonă. E suficient să recunosc o clădire, un geam, o bicicletă și știu unde mă aflu și încotro mă îndrept.
Însă, în Amsterdam am dat piept cu adevărul gol-goluț: nu știu să mă uit pe o hartă! Doar Pyuric mai fusese, dar mai demult și ne-a dus pe străzile corecte, cu autobuzul potrivit și a estimat distanțele. Se sfătuia cu Andra care o ajuta să caute pe hartă un nume scris mărunt, dar amândouă se uitau în aceeași direcție. Eu? Mă uitam la hartă și nu vedeam decât linii colorate și nume minuscule scrise peste ele, fără să mă pot lămuri dacă direcția înainte e stânga sau dreapta pe hartă și speriată că dacă m-aș pierde de fete nici să le spun unde sunt n-aș ști, ce să mai spunem de un punct de întâlnire. Eram într-o constantă eroare când ne întrebam (mai mult retoric) – ”Acum facem dreapta să ajungem la piața aia, nu?” Eu tăceam pentru că eram convinsă nu doar că nu trebuie să facem dreapta, ci că trecusem de ea…
Da, recunosc, nu știu să mă uit pe-o hartă, iar când folosesc Google Maps, am nevoie de Navigation care să-mi spună – ”În 50 de metri faceți dreapta” și apoi să-mi arate că au trecut 50 de metri. Asta nu m-a împiedicat să mă rătăcesc în zona Gradina Icoanei atât de rău încât, după ce nu găsisem adresa în 25 de minute, am vrut să plec acasă și nu mai știam nici pe unde am venit! M-am pierdut și pe Moșilor la fel acum o lună.
Norocul și singura mea scăpare e că nu mi-e rușine să cer ajutorul oamenilor din jur: îi întreb unde, cât durează, ce iau, să-mi dea un reper, să mă ajute cu harta și așa ajung cel mai repede la destinație. Și oamenii mă ajută dacă pot, dacă știu pentru că înțeleg că sunt pierdută (într-un fel sau altul). Am o dizabilitate.
Asociem dizabilitățile cu ceva fizic sau mental, cu un handicap vizibil și uneori, fără să vrem, îi privim cu milă sau ne concentrăm asupra neputinței lor fără să conștientizăm că fiecare dintre noi are o lipsă. Peste 73,000 de copii și 3,66% din adulții din România au dizabilități, unele mai grave, altele mai ușoare, dar au nevoie de alți oameni care să-i ajute. De aceea, Unicef a lansat campania ”Privește întâi copilul”. Privește-mă, sunt un copil, nu o dizabilitate” – de strângere de fonduri pe termen lung pentru copiii cu dizabilități din Romania și de conștientizare că, dincolo de orice neajuns, suntem tot oameni.
În acest sens, UNICEF a pregătit micro-site-ul www.
Mai mult decat atât, UNICEF a introdus în premieră în Romania SMS-ul recurent ca instrument de strângere de fonduri (e a 3-a țară din lume, după Norvegia și Marea Britanie – cam tare, nu?). Astfel, printr-un SMS gratuit la nr. 8844 (valabil în rețelele Orange și Vodafone), oricine poate alege să doneze lunar 2 EURO pentru UNICEF.
Acestea fiind spuse, mi se pare o idee genială – de multe ori suntem bine intenționați și donăm pentru o cauză, dar aceasta e o problemă pe termen lung și a face campanii continue care să le reamintească oamenilor care au crezut să doneze și luna următoare taie din eficiență. Asta e, oamenii uită – e tot un fel de dizabilitate…
