Odă cireșei amare
Povestea începe cu un cireș în spatele casei bunicilor. Un cireș care înflorea în întregime primăvara și făcea cireșe doar jumate și care, până am crescut, a murit de jumatatea aceea, mușcat de-o boală a copacilor.
Acel cireș, în care bunica mă urca cu o galetușă să-i strâng jumătatea bună, a fost una din bucuriile permanente ale verilor mele. O zi de focăială dulce și două zile de unghii colorate, borcanele cu etichete, în care se odihneste proaspăta și călduță, aromata dulceață de cireșe amare. Chiar și după ce-am crescut, chiar și acum, mă bucur de întâiul și cel mai simplu desert de la copilărie până în prezent.
Rostul cireșelor negre este să se facă dulceață. Să se împrietenească cu pâinea simplă sau unsă strașnic cu unt, să fie soră de cruce cu clătitele. Acelea cu lapte, nu cu apă minerală! Menirea lor e să lumineze diminețile cu mic dejun luat pe îndelete și să parfumeze respirațiile îndrăgostiților la culcare. E creată ca să împartă înghesuiala borcănașelor cu coaja de lămâie și să bucure copiii într-o linguriță cu apă când vin de la joacă.
La facerea Lumii, Dumnezeu a privit Cireașa Amară și i-a zis: „Vei fi mai iubită și râvnită decât orice altă cireașă când gospodinele te vor preface în dulceață. Tu vei fi amintirea copilăriei de la țară și refugiul tainic al celor din orașe. Tu vei murdări dinții și vei păta tricourile, dar mai ales, vei rămâne pe sufletelor celor care te savurează.” Și cred că Cireașa a răsuflat aromat…
Aș alege oricând să schimb un desert sofisticat al celui mai iscusit bucătar cu un borcan cu etichetă lipită cu bandă adezivă pe care să scrie tremurat: ”Cireșe amare.”
Tweet
yummy :X
clau, citeam ce ai scris cu ciresele amare si mi-am amintit de primul an de facultate cand stateam impreuna si mancam numai paine cu gem pt ca ne cheltuiam toti banii aiurea. noroc de borcanele cu gem de la mama… :)) "sweet" memories…:p
Frumos conturat, Hani. YUMM!
love the design of the page!
Ma bucur ca v-a placut… dulceata
Bird, eu stiu cum era cu gem de cina. Dar cand il imparteam cu tine si mai stiu si pe ce se duceau banii in anul 1 😀
Multumesc Raluca! si mie mi-a placut!
Mereu imi amintesc si eu cu placere de bunici si vacantele petrecute acolo. Clipe care nu se mai intorc…
Pingback: Gânduri în dezordine » Blog Archive » Gusturi alese de la bunica » Gânduri în dezordine
HAHAH! Si eu am aceleasi ganduri ”romantice” cand e vorba de gemul de prune… Iar aceasta amintire a celui mai dulce, aromat, perfect desert, provine tot din copilaria petrecuta la tara, unde bunicii aveau curtea plina de pruni. Dintre toti…prunul de la poarta are cel mai mult de povestit, pentru ca era seara de seara martorul tacut si darnic al povestilor noastre de copii, al jocurilor in fata portii si maturizarii noastre
Iar combinatia perfecta o facea bunica cu nucile din curtea matusii (noi nu aveam nuc)… si iesea un gem de prune cu nuci de te lingeai pe degete si numai la gandul la acel gust mi se face si acum apa in gura …
Anul asta mi s-a facut asa pofta de acest desert minunat ca saraca mama a fost nevoita sa imi prepare si sa expedieze cateva borcane cu pretiosa ”combinatie”, pe care lea-m devorat in nici 3 zile.
Dar stii ce lipsea? Aerul de la tara si painea calda de abia scoasa din ”tzast”, framantata de mainile bunicii…
Pingback: Gânduri în dezordine » Blog Archive » Aici se pregătește o minune » Gânduri în dezordine