Nu mă doare nimic, deci am murit

Acesta e un gând pe care l-am avut la final de aprilie 2016, într-o dimineață în care m-am trezit fără dureri după mai bine de 5 luni în care fiecare dimineață era un chin. Scriu asta să-mi amintesc prin ce am trecut ca să nu o mai pățesc, dar și ca încurajare pentru cei care trec sau vor trece prin asta.

Criza de 35+ se mută la 25+

De regulă, persoanele care lucrează la birou sau conduc multe ore și duc o viață relativ sedentară încep să resimtă dureri de spate în jurul vârstei de 40 de ani. Poziția pe scaun mai multe ore pe zi decât stăm în picioare pun mare presiune pe zona lombară și, după aproximativ 10-15 ani încep să apară dureri și chiar crize de lumbago, din cauză că mușchii spatelui nu mai sunt tonifiați și vertebrele încep să se deplaseze.

Cu câteva luni înainte să am și eu această problemă, am auzit la mai mulți prieteni de-o seamă cu mine sau chiar mai mici că au probleme cu spatele. Și eu aveam ceva dureri de mijloc, dar nimic îngrjorător, credeam eu. Niciodată nu m-a ținut spatele să stau mult în picioare pe loc și credeam că așa sunt eu – uneori ”mă dor șalele” Uneori mă durea după birou, alteori mă trezeam cu o durere ușoară dimineața, dar în orice caz, după câțiva pași sau repaos la pat, îmi trecea.

După 8 ani jumătate de lucru la birou și doar vreo 2 de sport cât de cât susținut, într-o dimineață, înainte de 15 decembrie, m-am trezit cu o durere atipică, o înțepătură într-un punct foarte specific. Față de alte dăți, acum puteam pune degetul exact unde mă durea, semn că nu era doar o durere de mușchi, ci una pe nerv. În primele două zile nu a fost ceva serios, era mai degrabă deranjant, dar nu mă durea cu adevărat f rău.

După weekend, când am stat mai mult în pat, sperând că o să mă ajute și că o să îmi treacă, luni dimineață la birou am început să resimt dureri din ce în ce mai ascuțite și greu de suportat. Atunci am început să iau și primele antiinflamatoare. Dădeau rezultate, durerea dispărea de tot, dar revenea odată la 4-5 ore după ce le trecea efectul. Luam unul dimineață și unul pe după-amiază ca să pot sta la birou, mi-am mutat laptopul pe o cutie înaltă și stăteam în picioare majoritatea zilei.

La petrecerea de Crăciun am dat peste cap un Nurofen de 400 și am dansat până dimineață pe tocuri mai puțin înalte, iar din acel moment nu am mai avut liniște timp de 4 luni și jumătate. Am făcut primul masaj local și o terapie cranio-sacrală înainte să plec acasă de Crăciun. Singurele momente de confort erau în pat, doar intoarsă pe partea dreaptă și mergând pe jos. Luam ibuprofen de 200mg de două ori pe zi, mă dădeam cu creme mentolate și oh, the horror, Rumalaya – o cremă indiană împuțită care răcea și apoi încălzea zona.

După drumul cu trenul, am stat la pat aproape toate zilele de concediu de iarnă, fără nicio ameliorare. Ajunsă acasă, am continuat să mă oblojesc, aflând că, de regulă, o criză de genul trece în 3 săptămâni. Toate hainele îmi miroseau a Rumalaya, înclusiv cearșafurile și salteaua, eram deja pe 3 calmante pe zi și un supozitor seara. Funcționam destul de ok sub efectul lor, dar cum trecea, cum durerea apărea iar, mai intensă și mai greu de suportat.

Între timp, în căutarea ameliorării stării mele, ajunsesem la disperare: făceam masaj de două ori pe săptămână, fără rezultate. Apoi am încercat acupunctură combinată cu presopunctură. Chinezul la care mergeam îmi punea la finalul terapiei niște plasturi cu ierburi chinezești care acționau local, mă amorțeau temporar. Din păcare ardeau pielea dacă erau ținute mai mult decât trebuia și am reușit să-mi fac și o rană pe piele. Tot fără rezultat…

Imediat după concediu, am fost la medicul de familie care m-a trimis de urgență la neurolog. De acolo, m-a trimis la radiografie de unde rezultatul arăta o scolioză mai veche, nu f gravă, dar nu prinsese zona lombară decât până exact unde mă durea pe mine. Mi-a dat un bilet de trimitere către fizioterapie la final de ianuarie.

Am căutat o clinică aproape de mine care avea contract cu casa de asigurări și am ajuns la Clinica Dr. Ovidiu Chiriac. M-a consultat, mi-a dat să fac 10 ședinte de ultrasunete și electroterapie. La începutul lui februarie deja mă trezeam în dureri noaptea și nu mai puteam să dorm decât într-o singură poziție după ce își făcea efectul un supozitor.

În săptămâna în care am început fizioterapia am fost sfătuită să nu mai iau pastile ca să vedem ce efect au terapiile, dar după 3 zile în care nu luasem nimic, dormeam chinuit câteva ore pe noapte, nu mai puteam călca cu piciorul drept bine, ajunsesem să șchiopătez până la terapii și lucram întinsă pe canapelele de la birou. Când m-au pus să mă urc pe masa de masaj în a 4-a zi, am plâns de durere și nu m-am putut urca… Atunci cei de la terapii s-au consultat unii pe alții și mi-au făcut o programare de urgență la medic, la dl dr. Chiriac a doua zi. Am plecat în lacrimi, foarte speriată… era pentru prima oară când mi-am dat seama ce fragil este corpul meu de fapt, intrasem în panică și nu vedeam ieșire. Nu credeam că voi mai avea o viață fără dureri… căzusem într-o oarecare disperare. Am mai avut dureri, chiar și mai puternice, de altă natură (de rinichi de exemplu), dar niciodată atât de mult timp.

Dl Dr. Chiriac nu e un om foarte cald sau empatic. Vede zeci de cazuri în fiecare zi și știe că oamenii se vor face bine sau va face tot ce poate să le amelioreze durerile. Cu toate astea, de mult nu mai văzuse pe cineva așa de tânăr cu astfel de dureri și m-a încurajat că mă va face bine, ceea ce mi-a dat o rază de speranță mult așteptată după aproape două luni. M-a trimis la RMN la clinica lui, m-a rugat sa aștept până după 10 martie, să fiu prima când se vor deschide fondurile de la CAS și să îl fac gratuit. Adevărul e că în acel moment aș fi dat oricât, lista de așteptare la RMN era de peste 700 de persoane, deci multe săptămâni mai târziu. Eu am făcut unul în două săptămâni, pe 10 martie.

Din acel moment, al interpretării și apoi al diagnosticului corect, lucrurile au intrat într-o linie a vindecării…ziceau ei, căci durerile mele erau exact la fel, dar revenisem la antiinflamatoarele mele, 3-4 pe zi. Mă simțeam rău din toate părțile, ficatul meu aplauda, eram mereu obosită, nici nu dormeam bine, voiam să dau fast forward la momentul în care lumea spunea că ”o să fie bine.” Nici nu puteam să visez la momentul acela.

Am început kinetoterapia pe 15 martie și, în paralel, un tratament cu laser. Un stylus cu o bilă în vârf care trimite raze laser exact în punctul cel mai dureros și stimulează refacerea țesuturilor. Laserterapia oferă o alternativă de tratament pentru pacienții care nu au răspuns la alte terapii convenționale. Fiecare ședință a costat 50 de lei, făceam două pe săptămână, iar după 10 de ședințe și 5 săptămâni de kinetoterapie de 2-3 ori pe săptămână, am renunțat treptat la pastile, luam doar supozitorul noaptea și mă trezeam cu durere dimineața care dispărea după câteva mișcări de yoga și kinetoterapie. Îmi făceam exercițiile importante dimineața și complete seara în zilele în care nu aveam ședințe de kineto. Dacă nu le făceam, chiar și o zi, durerile reveneau ca în zilele lor bune și cele mai proaste ale mele.

La finalul lui aprilie, într-o dimineață însorită, mă trezisem în aceeași poziție în care mă învățasem să dorm: pe o parte, cu o pernă între genunchi. De regulă, prima mișcare era dureroasă, începusem să mă obișnuiesc că prima senzație după ce suna ceasul să fie una de durere care se atenua după o jumătate de oră, după exerciții în pat. Învățasem să mă ridic din pat în cot, ținându-mă de masă la birou, mă aplecam doar din genunchi să mă încalț și făceam 3 drumuri la supermarket ca să nu car nimic greu. Nici până azi nu pot risc să car un bax de apă.

Dar în acea dimineață m-am trezit și după prima mișcare nu am simțit nimic. M-am întors cu grijă și am făcut câteva mișcări întinsă în pat. Nimic. Nicio durere.

”Nu mă doare nimic, deci am murit.” Acesta a fost primul meu gând, unul care îl mai mărturisesc pe la sală, la masaj sau cui i-am mai zis de saga problemelor mele cu spatele de la 29 de ani. Ei râd, că li se pare că exagerez ca să fac o glumă, dar în dimineața aceea eu am plâns de fericire.

Am continuat să fac kinetoterapie până pe la sfârșit de iunie și am făcut exerciții acasă până în octombrie. Mergeam pe jos cât de des și de mult puteam. Din noiembrie am început să merg la PureShapes și continui întărirea musculaturii spatelui cu XBody care mi-a șters și ultima urmă de disconfort – un mușchi încordat care nu mă lăsa să mă aplec complet sau să stau ghemuită. Acum nu mai am probleme, decât dacă stau mult timp jos, dacă car ceva (săptămânile trecute am fost nevoită să ajut la căratul unei canapele și evacuarea celei vechi și am cam regretat) și dacă nu mai fac mișcare. This is my life, așa voi fi nevoită să fac mereu, un lucru nu tocmai rău: să te oblige corpul să faci mișcare, să-ți reamintească să ai grijă de el.