Doi ani

11 iulie, 2011
Suflete
6 Comentarii

În doi ani multe se uită. Încă din primele clipe, trăirile se diluează, devin amintiri, niciodată nu te mai poţi simţi că într-un anume moment. Un sentiment continuu ar ieşi din discuţie şi asta de multe ori e bine, pentru că timpul vindecă.

În mod normal, acum n-aş fi scris despre asta. În mod normal, ele ar fi fost încă printre noi, uimindu-ne cu toate calităţile complete pe care le aveau. În mod normal, alegerea divină n-ar fi fost aceea. N-ar fi fost una inexplicabilă, absurdă, brutală. În mod normal, întruneam acelaşi număr la întâlnirea de 10 ani. Însă n-a fost dat să fie aşa.

De doi ani, amintirea lor ne învață zi de zi că viața este un dar incredibil de fragil. De doi ani, simplul fapt că exist e motiv de mare mirare: de ce eu da și ele nu? Trăiesc bucuria simplă de a vedea un alt răsărit și respirația-mi este uneori covârșitoare. A fi încă în viață a devenit de doi ani o responsabilitate palpabilă, pentru că e un drept pe care îl credeam garantat și am aflat într-un mod cutremurător că nu e.

De doi ani, ziua asta (11 iulie) e cel mai mare paradox: tristețe pentru cei ce nu mai sunt și o incredibilă bucurie de a fi…