Cum am ajuns să fac parte dintr-un spectacol de dans

Să începem prin a spune că nu sunt neapărat o persoană timidă. Am un blog unde am expus destul de multe trăiri personale, asta la prima impresie, dacă nu mă cunoaşteţi. Dacă da, ştiţi deja că mi-e uşor să leg conversaţii şi experienţe cu oameni noi, împărtăşesc cu lejeritate tot soiul de lucruri din viaţa mea de zi cu zi, vorbesc mult, râd tare, sunt curioasă, mai încerc şi nişte glume (majoritatea izvorâte din sarcasm), overall cred că sunt destul de expansivă în felul meu.

Toate aceste lucruri nu compensează stinghereala mea de a fi în faţa unui grup mare de oameni, pe scenă, la conferinţe, la evenimente. Ok, nu e o teamă paralizantă. O fac, pot (nu cu uşurinţă) să par spontană, dar de regulă este pentru că s-a întâmplat doar în contextul în care ştiam despre ce vorbesc: fie am experimentat, fie am participat la subiectul discuţiei personal, deci am oareşce expertiză.

Dar marţi seară am fost pusă într-o ipostază care m-a provocat să-mi depăşesc o barieră: am făcut parte dintr-un spectacol de dans contemporan!

La invitaţia Unicredit, în cadrul evenimentului Show Off sub egida Romanian Design Week, am participat luni seară la un atelier de dans susţinut de Linotip – Centru Independent Coregrafic. Pentru că am avut o săptămână foarte încărcată înainte, eu am rămas cu impresia că voi asista la un atelier, nu că voi participa. Aşadar m-am dus total nepregătită şi am vrut să refuz din teama de a nu mă accidenta la spate. Dar cum am nimerit chiar în mijlocul încălzirii şi se făceau mişcări de yoga, am intrat în sală.

Din acel moment, am experimentat libertatea mişcării, tehnica dar şi vulnerabilitatea pe care dansul contemporan o dezvăluie în cei care îl încearcă sau îl trăiesc. Sub îndrumarea lui Arcadie şi a Ioanei, am făcut câteva exerciţii de introducere şi mi-am dat seama ce mult se bazează pe încrederea în partenerii de dans, cât de gol te simţi de tine şi plin de celălalt în timp ce te mişti.

E o lecţie foarte clară: cea a abandonului temporar în partener, lucru pe care, în vieţile noastre agitate, fragile şi autosuficiente, o facem din ce în ce mai rar. E ca şi când faci dragoste – te bazezi pe mişcările partenerului în aceeaşi măsură ca şi el se bazează pe ale tale, eşti dezbrăcat de gând, de cuvânt şi eşti acoperit de emoţie pură, simţi un ritm pe care e nevoie să-l menţii, te laşi modelat şi imediat preiei controlul ca tot actul să fie cât mai aproape de perfecţiune şi, de ce nu, de satisfacţie.

Desigur, fiind începătoare, am fost stângace pe tehnică, am stat ţeapănă pe alocuri, iar un exerciţiu care presupunea să ne privim în ochi timp de câteva minute a fost suprinzător de dificil pentru că mă simţeam expusă şi fără platoşa mea obişnuită – fără cuvinte, fără glume, doar ochi în ochi.

În mod paradoxal, o serie de mişcări legate între ele de o coregrafie se numeşte Frază de dans, iar Arcadie şi Ioana ne-au învăţat să frazăm în dans. Nu mult, nu greu, dar ce eu credeam că mi-e imposibil, am reuşit să fac cu o oarecare uşurinţă, una înşelătoare care mi-a luat temporar minţile pentru că le-am acceptat propunerea de a face acea secvenţă de mişcări în cadrul spectacolului lor de a doua zi – Nesomn.

Dacă aveţi ocazia să vedeţi acest spectacol, nu-l rataţi: despre microviaţa trăită zi de zi – de când ne trezim dimineaţa şi pornim cu o durere sau o confuzie, când ne mişcăm mai greu, cu despărţirea de realitate şi de viaţă de la final când adormim, despre alegeri personale, despre oamenii din jurul nostru, despre vise şi dorinţe ascunse. Nesomnul, aşadar, e dorinţa de a trăi mai mult, de a nu mai vrea (sau a nu mai putea) să ne desprindem de ce ni se întâmplă.

Visele sunt forme complexe prin care trecem continuu, în care nu există niciun fel de delimitare raţională. Sunt multitudinea de dimensiuni din care facem parte. Sunt vieţile pe care le-am avut, formele prin care am trecut, sunt ceea ce nu se va sfârşi niciodată.» Arcadie Rusu

La final de tot, în ultima scenă, la un semnal doar de noi ştiut, dintr-o sală de 50 de persoane, trei din public s-au ridicat şi au păşit pe scenă şi au vorbit fără cuvinte, în fraze de dans. Una dintre ele eram eu.

Şi am făcut-o nu ca să-mi demonstrez ceva despre a fi într-o situaţie total inedită, deşi a fost şi asta, ci ca o iertare pentru corpul meu. Anul trecut pe vremea asta mă simţeam dezamăgită de faptul că am trăit cea mai lungă şi insuportabilă durere din viaţa mea. Eram furioasă pe mine că am ajuns aşa dar şi pe oasele, articulaţiile şi muşchii mei care mă lăsaseră temporar.

Era, de fapt, un semnal de alarmă, unul care m-a obligat să mă mişc, să fac sport constant, să mă întorc cu grijă spre mine. Iată-mă în primăvara anului 2016 şchiopătând în lacrimi spre terapie. Iată-mă în 2017 făcând o tumbă înapoi la un spectacol de dans contemporan.

Foto: Andreea Moldovanu

Foto cover.