Voi mai credeți?
Azi am citit acest articol care, în primă fază, m-a făcut să izbucnesc în râs, să mă enervez ușor, dar apoi m-a pus pe gânduri despre percepția noastră despre iubire. Pe scurt, povestea e așa: fata asta a stat într-o relație timp de 10 ani și, pshiholoagă fiind, a zăcut neputincioasă în nefericire. Apoi s-a mutat singură, a redescoperit libertatea, a trecut prin purificarea suferinței (sic!) și într-o zi s-a întâlnit în scara blocului cu un vecin care a invitat-o la cină și care, 2 luni mai târziu, a cerut-o de nevastă. The (happy) end!
Așadar, în primă fază m-am enervat: hai, ne lași cu poveștile astea siropoase care le fac pe femei să creadă că indiferent de câtă nefericire au suportat, o să vină un prinț pe cal alb fără ca ele să facă mare lucru și o să se îndrăgostească fulgerător de ele și o să fie fericiți (chiar dacă se vor căsători în 2 luni) până ce moartea îi va despărți! Articole și povești din astea care creeaza mituri urbane care să potolească femei singure fără timp din marile orașe nu fac decât să le îngroașe rândurile. Până și titlul e tendențios: ”Am ales să trăiesc” în condițiile în care n-a făcut nimic, iubirea o aștepta în scara blocului!
Încă mai cred că e trasă de păr, dar, pe de altă parte, mă întreb și de ce cred asta? Am și eu cazuri lângă mine (unul chiar recent și foarte fericit) care demonstrează că astfel de povești se întâmplă, că viața bate filmul și că romanele de dragoste sunt insiprate din povești reale. Și totuși când am devenit atât de cinică cu privire la îndrăgosteală? Și n-am fost singura. Oare chiar așa suspicioși și defensivi să fim încât să nu credem că ni se poate întâmpla? Și dacă ni se întâmplă, nouă, celor necredincioși, oare suntem capabili să recunoaștem momentul și să profităm de el pentru a ne găsi fericirea?
Totuși, nici să mă trăznească cea mai nebună iubire n-aș accepta să mă mărit după ce cunosc pe cineva doar de 2 luni. Acest articol poate fi folosit împotriva mea mai târziu 
Da, se întâmplă și povești dastea rupte din basmele cu prințesa din turn salvată de un prinț. Dar nu e o opțiune și să crezi că o să se întâmple tuturor :)) Sunt cazuri rare. Și eu cunosc multe cazuri când au avut relații lungi, s-au despărțit și apoi s-au căsătorit cu următorul după 2-3 luni. Partea proastă e că după 6 luni – 1 an au divorțat și acum nu prea mai seamănă a happy end
Am vazut de cand ai share-uit pe fb si am citit articolul cu pricina. Am si vrut sa raspund de atunci, dar am zis sa ma abtin. Acum n-o mai fac. Individa mananca…hmm…rahat…si nu din ala turcesc. As putea sa si spun de ce, dar nu are rost aici. Poate fac un articol la mine, numai ca ma vor injura „romanticele” incurabile.
Mihai, n-am inteles exact: cine pe cine invidiaza?
@claudia, ha? Am zis eu ceva de invidie??? Ai citit un pic „incrucisat”. :)))) Am scris „individa”, nu „invidia”. 😉
Oricui i se poate întâmpla să se îndrăgostească. Cum ne raportam la asta depinde de la individ la individ. Una ar putea spune ca și-o găsit printul, alta poate spune ca a întâlnit un tip fain și se bucura cum știe mai bine de asta. Entuziasmul exista în ambele cazuri, dar doar într-unul domina intelectul. Nu cred ca a te raporta calm și cât se poate de obiectiv la un aspect sentimental te face cinic, ci cerebral, putini pot..
Aa, și încă ceva: e extrem de trist sa întâlnești oameni de 30 de ani care încă nu pot face diferența dintre entuziasm și dragoste..
E prima oara pe blogul tau… am citit si articolul acela si pe acesta si as avea de spus doar atat. Cand vom intelege ca oamenii/vietile/alegerile si deznodamintele sunt diferite, ne vom elibera de toate aceste prejudecati, noi romanii.
De cand am devenit atat de cinici? Tocmai de cand ne-am invatat sa judecam si sa aratam cu degetul (aici nu vorbesc de tine:), ci in general).
P.S: Si da, eu mai cred, chiar daca sunt constienta ca unele lucruri in care cred acum se vor dovedi a fi false in ceea ce priveste propria-mi viata.:)
Daniela, sper sa ne mai vedem pe aici
Sa spunem ca si eu sunt cinica, dar ma tratez :))
Totul se rezuma la traire, daca nu te-a lovit nu ai cum sa stii, sunt putine cele ce au avut parte de o iubire adevarata, cazul prezentat nu este unul iesit din tipare, ci ne face pe unii dintre noi sa constatam ca suntem mai saraci sau reticenti in a darui iubire sau a primi, de aici poate si mirarea, in general cuplurile ce intalnesc o astfel de forma sunt rare dar dainuie peste timp. Relatiile lungi nefinalizate sunt sortite monotoniei pentru ca ele se consuma in timp. Exista un risc mult mai mare in cazul unei iubiri fulgeratoare dar energia pe care o ofera trece peste orice bariera, dar nu avem de unde sa stim viitorul, pentru ca daca l-am stii ne-am trezi tot in monotonie!
Claudia, si eu sunt cinica, sa stii, dar nu atunci cand vad povesti d-astea, ci atunci cand aud de unii ca se casatoresc doar pentru a fi in randul lumii, desi nu se inteleg deloc…
Fiecare are fixurile lui:) insa chiar si asa, fiecare face ce vrea cu viata lui..asadar si eu sunt cinica, dar si eu incerc sa ma tratez.
Numai bine!
P.S: am vazut ca sustii Spring Superblog 2013, frumos concurs:)
De ce vi se pare ciudată o căsătorie după 2 luni? Atunci când dragostea v-a lovit pe amândoi, și când lucrurile sunt clare, de ce trebuie să așteptăm un timp standard de cât, 2,3 ani, ca să fim siguri că relația va fi ok?
Mihaela, eu sunt foarte de acord ca poti sa fii mega indragostit dupa 2 luni. De fapt, sunt f sigura ca atunci esti cel mai indragostit, dar sansele sunt destul de mari ca, dupa ce trece indragosteala aia oarba, sa nu ramana atat de multe care leaga un cuplu. Se explica prin chimie: in primele 6 luni, creierul nostru indragostit si intoxicat de hormoni de fericire nu gandeste limpede, iar dupa aceea raman doar lucrurile care leaga o relatie pe viata: respect, comunicare, intelegere, scopuri si valori comune. O licentiata in psihologie ar putea sa explice mai bine de ce e cam gresit sa te legi definitiv de cineva in primele 6 luni dupa ce l-ai cunoscut. Desigur, exista si exceptii, dar cineva care a stat 10 ani intr-o relatie nefericita ar trebui sa stie mai bine…
Știați că cele mai lungi căsnicii sunt cele care s-au oficializat după 2, 3 luni de relație?
Doamne, imi doresc tare sa cred asta!
Doua intrebari am: 1. cine zice asta? (asa-s eu, mai sceptica)
si 2. Au fost casnicii fericite sau doar lungi? Ca si pe vremea parintilor mei se faceau asa si nu prea sunt fericite casniciile alea…
Nu știu dacă s-au făcut studii, dar oamenii mereu spun asta. Căsnicii fericite și lungi, chiar și cele încheiate pe vremea lui Ceaușeșcu.
Noi am decis să ne căsătorim după 3 luni, și avem un an și jumătate de relație, 6 luni de căsnicie. Și nu, nu mi-a fost groază să fac acest pas atât de repede.
Mihaela, inseamna ca esti exceptia aceea frumoasa care m-a pus pe ganduri
Felicitari, s-o tineti tot asa 😀
Sperăm la tot mai bine, mulţumim!
Aha, deci asa se face acum, prin scari de bloc, fara cai albi, fara armuri stralucitoare, fara trandafiri in gura??… Mda, tre’ sa ma reorintez, de-aia nu merge.
Glumeam… Dafaq is wrong with you, people? Articolul e scris fix pentru naivi/naive care inca mai cred ca viata e roz, cu floricele. Si daca o fi vreo exceptie, sa ma ierte, dar ideea in sine e „bleah” 😐