Ploaie în nori
Am prins o ploaie de început de toamnă la cota 1400. O ploaie anunțată de un trăznet la câteva sute de metri de locul unde poposisem pentru prânz. N-am mai fost niciodată atât de aproape de un fulger și n-am mai auzit niciodată furia sălbatică a unui tunet pe munte. Singuratic, liber să se desfășoare în toată puterea, amenințător doar pentru brazii țepoși.
Omul nu contează pe munte. Nici telescaunul, nici telegondola, nici cabanele pe care le-a construit nesăbuit acolo unde doar natura e stăpână.
Tweet
Traind „la oras” majoritatea vietii mele, mai ales in ultimii ani, de cand stau in Bucuresti, ma bucur de fiecare data cand vad multa iarba, dealuri, munti, orice, numai urbanizare sa nu fie.
Si i ma incanta foarte mult aerul curat din zona de munte, parca ii simt savoarea :).
Si da, am uitat sa apreciem natura, si am uitat cat de putin timp ii poate lua sa ne nimiceasca.
Cred că toți cei care stau la oraș se bucură altfel de verdeață și apreciază momente în natură la adevărata lor intensitate. Bine… cei care o și respectă.
Mi-e poftă mereu de o gură de aer proaspăt de munte și îmi vine să mă spintec în două ca să intre tot aerul în mine.
Mie una mi-e frică de munte, mă simt mereu în prezența unui uriaș care mă lasă să-l urc, dar care nu trebuie deranjat.
Lasa ca am si prieteni care adora orasele, cu tot cu poluare, si cand e sa mergem pe la munte, eu sunt euforic si zburd pe drum, si ma bucur de orice fir de iarba, si majoritatea se uita urat la mine.
Sau poate nu vreau sa ma maturizez, si sa devin un om plicticos:D
(ma refer la maturizarea la care fac referire majoritatea, si interventia sobrietatii si a monotoniei)