piața norilor: fără majuscule

Sâmbăta când stă soarele sus pe cer, o arătare blondă iese somnoroasă din casă, un pic ciufulită, nemachiată și îmbrăcată cu cele mai comode haine. Nu se grăbește deloc și traversează doar pe la zebre și lasă toți bătrânii să treacă înainte. În mână are o plasă (ecologică) și un portofel din care iese un colț de hârtie: lista de cumpărături pentru piață.

De fiecare dată când ies la cumpărături în piață am senzația că mă teleportez ba în spațiu, ba în timp. În afară de prețuri, piața rămâne neschimbată fie că ești în provincie, din capitală, tânăr sau bătrân. Roșiile sunt tot rotunde, cartofii sunt mereu murdari de pământ uscat, pătrunjelul e strâns în legături și stă alături de mărar și leuștean. Legumele nu trec printr-un rebranding iar piețarii sunt universali: bărbați între două vârste care zâmbesc rar, femei corpolente și roșii în obraz, cu toții au o borsetă cu bani la brâu și mereu găsesc rest la banconte mari.

Personal, mersul la piață îmi dă o stare de bine. Mă bucură buchetul de arome, culorile din toate direcțiile, zumzetul constant pe care îl emană, dar mai ales oamenii. Am ales cele mai ochioase 5 roșii iar doamna de la care le-am luat mi-a zis zâmbind: ”Nu-i așa că-s frumoase?” Așa ceva nu primești sigur la supermarket. Cum nici urări de sănătate nu-ți dau doamnele monotone care te întreabă doar dacă vrei pungă și că ”face 89,56 lei.” Am negociat chiar și un buchet de bujori care să inaugureze vaza din garsoniera portocalie.

Mi-am dat seama că am dat mai mult pe anumite produse decât aș fi dat la un lanț mare de magazine. Dar zâmbetul sincer pe care ți-l împarte omul de la care cumperi, face toți banii și orice drum în plus. O piață clasică, de cartier, este locul unde viața pulsează și unde reiei legătura cu oamenii adevărați, simpli, nu cu niște angajați.