Mănâncă, roagă-te, iubește

Există cărți pentru care ai vrea sa-ți pui existența de zi cu zi într-o pauză până termini de citit. Există cărți pe care le simți ca și cum ar fi fost scrise special pentru tine, de parcă autorul ti-a citit în suflet și a redat în scris ce a găsit în ungherele cele mai ascunse ale existenței tale.

Așa a fost pentru mine ”Mănâncă, roagă-te, iubește” de Elizabeth Gilbert. Când am răsfoit-o pentru prima dată i-am simțit paginile parfumate și mi-am șoptit că ”O să-mi placă mult cartea asta.” Și nu doar că așa a fost, ba la sfarșit mi-aș fi dorit si volumul 2 și 3… În afara faptului că scriitura este delicioasă, autoarea având acel umor specific new-yorkez, povestea descrisă este mai mult decât emoționantă.

Cartea are trei părți în care scriitoarea își descrie propriile experiențe în trei destinații fermecătoare în cautarea frenetică a propriei ființe: Italia, India și Indonezia. Fiecare dintre ele îi face cunoștintă cu plăcerea, divinitatea respectiv echilibrul dat de împăcare și dragoste. Cum totul se întâmplă în decursul unui an, Liz are timp să întâlnească mulți oameni interesanți care își aduc aportul personal la reconstrucția sufletului și a minții devorate de o depresie.

Cartea este scrisă după o poveste adevărată dar poate fi oricând metafora unei regăsiri pe care fiecare dintre noi au experimentat-o la un nivel sau altul, cândva în viață. Drumul pe care îl face în jurul Pământului în căutarea lucrurilor cu adevărat importante poate fi drumul de la depresie la beatitudinea care o descrie la sfarșitul celor 108 (plus 1) istorioare.

O recomand cu mare căldură, mai ales către cei care au nevoie de un strop de speranță, o fărâmă de umor și o bucățică de zâmbet care să rămână în sufletul lor după ultima pagină.

Pănă atunci vă las în compania unuia dintre paragrafele mele preferate:

”Mă invadase o fericire atât de mare, încât am alergat către pâlcul de eucalipți din mijlocul parcului, unde se spunea că fusese cândva vechiul templu (…) Am îmbrățișat unul dintre arbori, cald încă de la dogoarea zilei și l-am sărutat cu pasiune. Am sărutat copacul din toată inima, fără să mă gândesc că e coșmarul suprem al tuturor părinților americani ale căror fete pleacă în India să se regăsească -  acela că fiicele lor vor ajunge să facă orgii cu copacii la lumina lunii. Dar dragostea pe care o simțeam era pură. Era dumnezeiască. M-am uitat în  jur la valea întunecată și n-am putut să văd niciun lucru care sa nu fie Dumnezeu. Mă simțeam pe deplin fericită, teribil de fericită, fericită până în adâncul sufletului meu.”