lia

La hotarul dintre viață și moarte

”Ambulanța poate fi, de multe ori, hotarul dintre viață și moarte: ce li se face aici e vital pentru unii și poate însemna că vor trăi mai departe” așa mi-a spus doamna asistentă. Am stat aproape 12 ore acolo și am simțit lupta și știu și cine câștigă la urmă…

***

Pe holurile clădirii Salvării e animație multă: în așteptarea cazurilor, doctorii, asistentele și ambulanțierii glumesc și discută gălăgios la o cafea. Ai zice că își fac plinul la bună dispoziție și, ascultându-i, nu poți ghici ce urmează să facă și nu bănuiești că vor da piept cu suferința altora întreaga zi.

Deși e atât de comun încât nu mai ești impresionat în viața de zi cu zi, primul lucru care te șochează e sirena. În momentul în care pleci la drum și pornește sirena, atunci conștientizezi cu adevărat unde te afli. Din fericire, eu m-am aflat acolo de curiozitate: am făcut parte din echipajul 200 ca voluntar pentru o zi. Doamna doctor Debricean, domnul ambulanțier Velicu, doamna asistentă Lia Curcan au fost echipa care, timp de o jumătate de zi mi-au oferit ocazia să trăiesc viața în ritmul și intensitatea Ambulanței.

Mă ia în primire asistenta, Lia. Botoșăneancă venită la București pentru că i-a plăcut munca și și-a dorit să facă bine. Vorbește despre respectul pe care ți-l acorzi și îl primești atunci când îți faci treaba complet, cu drag, despre ce oameni i-au modelat cariera la Salvare și pe care îi consideră modele și ocrotitori. Nu stă o clipă și mereu își găsește ceva de făcut: într-o pauză mai lungă, în așteptarea unui caz, a făcut ambulanța lună, ținând totul în ordine, iar ea vorbește despre proceduri ca un elev bursier care visează și noaptea din foile pe care le-a învățat. La cazuri e sigură pe ea, iar asta oferă viteză de reacție și fermitate. Știți ce înseamnă acest lucru pentru un pacient? Primul moment de relaxare după decizia de a chema Salvarea, când vezi că cineva nu se gândește nici măcar o clipă la ce are de făcut, ci acționează imediat.

În momentul în care își aud numele în stații, pornesc la drum. O pacientă în stare de inconștiență ne așteaptă la mall. „Adică a leșinat?” ”Probabil, dar starea de inconștiență poate însemna multe lucruri, chiar și moarte.” Din momentul plecării și până la destinație n-am făcut mai mult de 10 minute. Desigur, traficul de sâmbătă dimineață ne-a fost favorabil, dar pentru pacienți timpul se dilată direct proporțional cu gravitatea cazului: cu cât e mai grav sau sunt mai speriați, cu atât timpul trece nepermis de greu și așa se definește „o veșnicie.”

Lumea îi privește cu un respect amestecat cu îngrijorare. Vesta pe care am primit-o și tubul de oxigen pe care îl căram m-a legitimat în ochii celorlalți ca un membru al echipei și n-am știut pe moment să definesc modul în care se uitau oamenii la mine. Eram decisă măcar să par de ajutor.

Oamenii cam mint la doctor – de rușine față de cei prezenți, de rușine față de doctori că au așteptat până în ultima clipă, de rușine că nu pot sau nu știu să facă mai mult, fără să își dea seama că nu-și protejează cu nimic ego-ul și îngreunează munca personalului. Explicațiile și scuzele nu ajută și nu contează: cel mai probabil, personalul de la Salvare a văzut mai rău. Când am luat de acasă un bătrân al cărui picior era atât de necrozat încât arăta ca al unei mumii și era bun de amputat, doamna doctor Debricean a clipit calmă spunând că a văzut și mai rău. De la o infecție minoră (o bubă, o tăietură) pe care cineva a ascuns-o sau a neglijat-o, batrânului i se va amputa piciorul. Mă gândeam doar că nu știu cum ar fi arătat ”mai rău.” Nu i-a explicat nimeni din ambulanță ce i se va întâmpla, va fi treaba medicilor din spital. Mi-a rămas în minte un motto de-al personalului medical pe care mi l-a explicat Lia: Omului nu trebuie să-i dai speranțe, dar nici să-i iei ultima speranță.

Doamna doctor Mirela Debricean Șumudică are un păr superb până la brâu și trece de la empatie dulce la hotărâri tăioase. După sufletul omului. Bătrânica de 75 de ani care făcuse un mare scandal la un magazin după ce leșinase a acceptat să facă tot ce i-a spus doamna doctor și privirea i s-a schimbat din furie în confuzie și apoi teamă când a conștientizat încet că oamenii din magazin au încercat să o ajute, nu să o atace. Avea tensiune mare și a acceptat în ultima clipă să i se măsoare, convinsă de vorba blândă a medicului. ”Când vii pe terenul lor e diferit, nu e ca atunci când sunt ei în spital – simt că au mai mult control și poate fi neplăcut pentru noi. Sunt mulți care cred că n-au nevoie de ajutor, dar totuși orice apel la 112 are un motiv. Doar 1% dintre cazuri sunt la fel de grave cum sunt anunțate, dar venim pentru toate pregățiți pentru ce e mai rău.” E veselă, face glume și, pe lângă ea, toate evenimentele au părut mai lipsite de dramatism. În spatele ecusonului are o fotografie cu familia, ca un echilibru la purtător.

Bărbații au diferite moduri de a face față durerii și panicii de a fi pe mâinile unui doctor. Octogenarul surd cu diabet care a avut un puseu de tensiune a ținut mâna la care i se făcea o injecție nemișcată, dar cu toate celelalte membre a marcat momentul înțepăturii, cel cu piciorul de amputat a preferat să se mai enerveze în episoade scurte, așa cum ne-a confirmat și femeia care l-a însoțit că-i fusese caracterul înainte de a fi imobilizat la pat. Bețivul pe care l-am luat din stradă a oscilat între a fi foarte curtenitor, nervos și incoerent, dar până la urmă a spus ceva foarte adevărat (ehe, omul la beție…): ”Uite cum sunt oamenii ăștia… bețiv, bolnav ce ești, ei te duc sa te faci bine. Să vă dea Dumnezeu SĂ-NĂ-TA-TEEEE!”

Ambulanțierul nostru, domnul Velicu, face față stresului și situațiilor dificile glumind. În paralel, face școala de asistenți împreună cu soția care ”cofetărește” și 3 torturi pe zi, dar le va prinde bine la un moment dat. De el s-a prins meseria asta atât de mult că în concediu cel mai mult i-a lipsit sirena… Era prima lui zi înapoi și se vedea că se bucură să fie iar la volanul ambulanței și mâna dreaptă a personalului medical. Adică așa:

***

Holul pe care am sperat să nu-l văd vreodată în viața mea – Primiri Urgențe Floreasca. Mult mai larg și mai primitor decât mi-am imaginat, probabil pentru că am intrat fără grabă, fără teamă, fără să fiu eu sau un om drag motivul vizitei în acest loc. Venisem să luăm pe cineva, nu să aducem, spre bucuria medicilor de acolo. Un cetățean străin suspect de infarct pentru care aterizase un avion înainte de destinație. Era destul de îngrijorat, dar nu neapărat de el, ci de faptul că nu-și găsea telefonul și nu știa numărul soției să sune acasă, să anunțe că e bine. Îmaginați-vă să așteptați pe cineva la aeroport și să vi se spună că a rămas la București pentru că, aparent, făcuse un infarct…

La Floreasca lumea nu are timp, nu prea vorbește engleza astfel încât să lege o conversație lămuritoare și, în general, atâta timp cât pacientul respira și era conștient, treaba lor era făcută. I-am dat telefonul meu să se sune, am început să refacem drumul ambulanțelor și medicilor care l-au consultat. Până la urmă, eu aveam timp, știam engleză și aveam un telefon cu roaming. Era mai stresat că nu știa unde să sune, nervos că nu a fost în stare să-i memoreze numărul soției (chiar, câte numere de telefon știți pe de rost?), nici nu se gândea că era să moară, ci să nu pățească și alții ceva de grija lui.

I-am localizat telefonul și i-am explicat că nu poate face nimic altceva acum decât să se încerce să se calmeze, dar nu știam ce e în inima lui. Nimeni nu știa până la angiogramă (sic!). Am rămas la mașină și, după câteva clipe, m-au chemat la sala de primiri urgențe. Pe mine! Am fost translatorul dintre el și Spitalul Fundeni, am aflat că medicamentele de diabet găsite în haină nu erau ale lui și că i se întâmplă de fiecare dată când zboară, deci cel mai probabil nu făcuse atac de cord, ci un atac de panică puternic. Îi era frică de zbor și de durere… La final m-a strâns de mână în semn de mulțumire.

20131130_163701

Sper că nu m-a văzut nimeni când mi s-au umplut ochii de lacrimi pe holul spitalului până la Salvare.

***

Să privești în ochi în fiecare zi boala, durerea, neputința și, uneori, moartea, te face mai puternic, dar nu mai lipsit de sentimente, ci dimpotrivă: dăruirea pe care am văzut-o la acești trei oameni, dar și la alții din Serviciul de Ambulanță se face doar dintr-o mare dragoste de viață și semeni. Una diferită, intensă, greu de explicat în cuvinte și mai puțin vizibilă la prima vedere. Însă cel mai mare paradox pe care l-am observat a fost că, deși în orice alte circumstanțe ai fugi de suferința fizică a celor din jur și împotriva a tot ce credeai vreodată, după prima experiență de acest fel vrei să te întorci, vrei să redevii parte din luptă.

Din păcate, nu câștigă viața, ci mereu moartea, mai devreme sau mai târziu. Dar în acel hotar se poate decide că nu e încă gata lupta.

***

Oricare dintre voi poate să facă voluntariat la Salvare. Detalii aici.

De asemenea, Doamna Dr Alis Grasu, Manager-ul General al Serviciului de Ambulanta Bucuresti – Ilfov, a fost nominalizata pentru “Coordonatorul de voluntari al anului” in cadrul “Galei Nationale a Voluntarilor”. Este sotia Domnului Dr. Cristian Grasu despre care v-am vorbit aici si despre care toata lumea vorbea ca este o persoana minunata. Are nevoie de un vot AICI.

Va dati seama ce familie minunata sunt? :)


  2 Comentarii

  1. Pingback: Linkurile zilei despre Johnny Răducanu, experienţa cu ambulanţa, Zlatna • Chinezu

  2. Pingback: | Oameni mai curajosi decat mine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *