Există un câine. Ce facem cu el?

În spatele blocului, ferit de agitaţia bulevardului, într-o zonă care ar fi un rai de linişte, există un câine. Alb, zburlit, într-o cuşcă improvizată din care iese ori de câte ori trece cineva prin parcarea din spatele blocului. Şi latră, nene! Un lătrat ascuţit, obositor, ca o unghie pe tablă, ca polistirenul frecat… sau mai bine zis, ca atunci când dormi somnul cel mai dulce şi eşti trezit brutal şi definitiv. Aleargă după oameni şi după maşini, unii reacţionează şi aruncă cu diverse după el. Câinele se fereşte şi continuă minute în şir. Nu stiu daca a muşcat pe cineva, nu ma uit după el la fiecare scenă (ar însemna să rămân pe geam jumătate de zi şi din noapte…). Noaptea se mai ia la întrecere cu alţi câini şi fac un vacarm de nedescris.

Să ne înţelegem: sunt iubitoare de animale. Am un fel de câine acasă la mama, iar când voi fi la casa mea şi voi avea familie vreau un câine, am avut animale de companie când eram mică, etc. Însă, cu tot cu aceste coordonate, cred în urbanizare, în viaţă la oraş, civilizată şi firească, gălăgie urbană de claxoane, ambulanţe, motociclete, nu lătrat că la stâna şi aruncături cu pietre în animale. E foarte posibil că urechea mea să fie mai sensibilă, iar somnul meu mai iepuresc, altfel nu-mi explic de ce din cele aproximativ 50 de ferestre îndreptate în spatele blocului n-a mai reacţionat nimeni.

Nu-i doresc răul acestui căţel, deşi de multe ori privesc spre el buimacă de somn şi mai scap câte o vorbă „de dulce.” Iubesc animalele, dar de când dorm cu geamurile deschise, între noi s-a înfiripat o relaţie de love-hate, pe care n-o mai tolerez prea mult. Am sunat la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor (n-am link, l-am gasit pe forumuri) săptămâna trecută şi le-am expus problema, mi-au confirmat că este un câine agresiv şi într-adevăr trebuie să trimită un echipaj. Nu e un echipaj de hingheri, m-am gândit că e cea mai blândă variantă şi integritatea lui canină n-o să aibă de suferit. Asta vineri.

După un weekend printre lătrături, luni am sunat iar. N-a răspuns nimeni. Azi iar, mi-au zis că „o să vină până la urmă cineva” şi mi-a urât apăsat o zi bună, urmat de un trântit de telefon. Am mai zis-o aici:  îmi cer drepturile şi sunt de o răbdare ieşită din comun când vine vorba de reclamaţii. O să sun până se rezolvă, în fiecare zi dacă e necesar. Măcar să-mi spună că nu e de competenţa lor şi să îmi cumpăr dopuri de urechi mai bune.

Dacă totuşi aveţi nevoie de un câine de curte care să va apere teritoriul ori în loc de sonerie, v-aţi găsit specimenul ideal: veţi fi mai mult decât atenţionat de câte ori se apropie cineva.

PS. Pentru câte probleme sunt în Bucureşti legate de câini, mi se pare extrem de ciudat că nu găseşti la o căutare pe google un număr sau un site…