Duminica de carte – Manazuru

Cartea ”Manazuru” a autoarei japoneze Hiromi Kawakami are puțin peste 180 de pagini, dar a durat vreo trei săptămâni până am reușit s-o temin. Mi s-a părut destul de greu de digerat, am recitit pagini întregi ca să înțeleg stările și gândurile protagonistei, Kei.

Soțul ei, Rei, a dispărut în urmă cu 12 ani și ea încearcă să își refacă viața. Pentru asta e nevoie să facă pace cu dorul mistuitor de soțul ei și să-și dea o explicație asupra modului în care acesta a dispărut, iar, în final să accepte că acesta nu mai există în viața familiei sale și să-l declare mort. Pentru asta, Kei vizitează de mai multe ori Manazuru, un orășel extrem de liniștit de la ocean, acolo unde a fost văzut el ultima oară și acolo trece prin niște experiențe vecine cu misticul și ocultismul.

Cartea are un ton apăsător și trist, te împinge într-o meditație chinuitoare despre viață, moarte, dragoste și dor. Un amestec de realitate și meditație, romanul este tulburător prin cuvinte și te face să treci prin aceleași chinuri ca eroina, de aceea îl recomand pentru cei care au o stare de spirit bună pentru că e foarte probabil să vă inducă o mică depresie.

Acțiunea e minimă și mai mult statică, personajele sunt vag conturate, exact așa cum e la un moment dat descrisă imaginea soțului dispărut, în linii nedefinite, din frânturi de memorie și mai mult din senzații.

”Chiar și după ce dispăruse continuasem să-l iubesc. Nu puteam înceta să-l iubesc. E greu să iubești ceva care nu există. Cumva, afecțiunea se insinuează în iubirea ta. Ca o geantă întoarsă pe dos și sentimentul este întors în el însuși.

Oare dacă este înversată, iubirea devine opusul ei înseși? Nu. Oare opusul iubirii este ura? Sau ura e un sinonim al iubirii? Acest sentiment nu fusese clar niciodată. Niciodată nu fusese ușor. Devenise neclar, static, obscur, distant.”

O găsiți la Editura All, în colecția Strada Ficțiunii și v-o recomand pentru stările intense și aproape reale pe care vi le oferă.