Movie-vs-Book

Duminica de carte – Mereu cartea în locul filmului

Probabil singurul film despre care am zis că e aproape la fel de bun ca și cartea e, pentru mine, Moromeții. E drept, n-am văzut nici Stăpânul Inelelor, nici Urzeala Tronurilor și nici Harry Potter (da, știu…) căci și despre ele am auzit recent că ar fi ceva apropiat de cărți. Dar mereu, mereu să alegeți să citiți cărțile înainte căci voi sunteți cel mai bun regizor pentru filmul care se derulează în timpul lecturii – voi imaginați totul exact cum vă place, fără efecte speciale inutile, fără exagerări și exact cum și-a dorit autorul. El e singurul care vă oferă și vouă control asupra plăsmuirii poveștii – el vă dă actorii, scenografia, scenariul, dar voi le dați viață.

Acestea fiind spuse, am petrecut ziua de duminică cu un thriller. De la 9 la 11 și un pic cu cartea, de la 6 la 8 cu filmul. ”Carrie” de Stephen King și remake-ul din 2013 semnat de Kimberly Peirce. Cartea am savurat-o și am dat frenetic fiecare pagină, o lectură ușurică, într-un stil interesant – în care autorul te poartă prin acțiunea care nu te lasă să respiri, dar și prin gândurile personajelor aproape la fel de repede și captivant. Nu e vreo capodoperă – e o cărțulie de citit în 2 ore, dintr-o suflare plictisită, dar te ține acolo și dacă ești fan al genului, o să te prindă corespunzător. Filmul? Un eșec total, o umbră a poveștii originale, cosmetizată fix pe unde nu trebuie, hiperbolizată fără rost, urmărind acțiunea doar unde îi convine și lăsând loc pentru sequel, de parcă aș vrea să văd ceva și mai tras de păr acum că nu mai are limitele unui roman.

O mulțime de inadvertențe, nu doar detalii, ci fapte întregi:  de la cum sunt prezentate personajele principale – mai frumoase, mai slabe – la context, la ordinea evenimentelor, la modul în care sfârșesc, dar mai rău, la chiar motivele pentru care se întâmplă totul.

Spoiler alert. Ceea ce face Carrie în sala unde s-a ținut balul pornește ca o răzbunare minoră: vrea să-i ude pe toți cu apă și atât, iar de acolo lucrurile o iau razna fără ca ea să mai aibă vreo legătură. Cartea ne-o portretizează ca fiind o persoană dezamăgită, rănită, dar încă destul de ancorată în credința sa religioasă. Ea nu vrea să moară nimeni, ci doar să ”fie uzi, să li se strice rochiile și coafurile!” Restul se întâmplă dintr-o serie de coincidențe sinistre (rezerva de apă se epuizează, cineva aruncă o țigară în apa cu benzină etc). În film, Carrie își agresează mama încă de la început și o ia pe calea Diavolului, făcând un masacru intenționat, portretul schimbându-i-se în cel al unei ființe sângeroase care nu vrea să se mai oprească să-și chinuie victimele.

Și acum vin și întreb: dacă schimbi atât de mult natura personajului principal, cât de aproape mai ești de ce a vrut să spună autorul? Mai mult, cât de ok ți se pare că sentimentul de după carte devine fundamental diferit de cel de după film? În carte simți o ușurare că totul s-a sfârșit și că bietul suflet chinuit și dezorientat își găsește liniștea, iar în film te bucuri că au scăpat de ea pentru că era ca și posedată.

Vă spun eu, nu e ok și dacă aș fi domnul King, n-aș fi acceptat. Dar, din nou, nu e vreo mare capodoperă nici una nici alta, deci probabil că nu le-a păsat decât să facă niște bani de ambele părți și s-au făcut compromisurile care aduceau cât mai mulți. Am citit puțin și am descoperit că și primul film, cel din 1976, e la fel de slăbuț și are, în mare, aceleași diferențe. Așadar Carrie din 2013 e un remake la celalălt Carrie, nu la carte. Și mai trist.

Cert e că cine citește cartea (în general, nu asta) va primi darul de a însufleți povestea gândită în profunzime, nu pentru box office.

The end.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *