Domnul Mihail

I-am întâlnit privirea în parc, pe o bancă apropiată.

Eu făcusem o plimbare lungă prin parc ca să mă liniștesc după o săptămână neagră, aveam sufletul parcă încărcat de cenușă și am ieșit să respir, să ascult niște muzică și să încerc să nasc un sentiment de admirație pentru culorile de toamnă. Nu-mi ieșise prea bine așa că am ales să stau la marginea locului de joacă pentru copii, în speranța că lipsa lor de griji, concentrarea pe joacă și pe clipă o să mă molipsească.

Mă uitam cam în van și eram doar pe jumătate acolo când i-am văzut privirea blândă. I-am întors-o cu o urmă de tristețe și am încercat să ghicesc cu care copil era acolo. Am presupus că era cu un băiețel blond cu care mi s-a părut că s-a conversat o clipă, dar s-a dovedit a fi o fetiță cu bucle arămii captive sub o căciuliță subțire, croșetată.

”Buni, mi-e sete!”

”Ia la buni, niște apă, da bea încet că s-a răcit. Nu cumva ți-o fi și cald?”

”Gulp, îhhhh, aaaa” niște apă picură pe bărbie, este ștearsă violent de mâneca verde.

”Zi, ai transpirat?”

”Nuuuuuu, paaaa!”

Rămân zâmbind strâmb, mi-e drag să văd atâta poftă de viață, atât de naturală, de neoprit. Mă bucur de alegerea mea, de asta aveam nevoie.

”Nu vă supărați…”

O pungă de pufuleți răsare din stânga mea.

”Vreți niște pufuleți?”

Mă uit spre el: ochelarii îi păreau foarte reci, dar ochii foarte calzi, deci pentru o clipă nu înțelegeam de ce nu se aburesc.

”Ăăă, nu, mulțumesc.”

”Sunteți tristă. Și eu sunt…”

Rămân puțin siderată. În ultimele zile, mi s-a părut că observ o empatie aparte între oameni pe stradă, chiar după weekendul fatidic mi s-a părut că lunea la metrou a fost extrem de tăcută și se susținea din priviri: Ești trist, speriat? Și eu. Dar am pus-o pe seama șocului meu personal și a unei imaginații stupid de bogate în aceste zile.

Îl întreb de ce și lasă privirea pe frunzele de pe jos. Un abur greu îi iese din răsuflare și îmi spune că e șocat de ce s-a întâmplat ”la club, cu copiii ăia”, că nu-i vine să creadă ce nenorocire plutește peste tinerii din țara asta și că se aștepta să se simtă detașat ”pentru că e bătrân și a văzut multe” dar de când are nepoți, iar a început să trăiască intens și să reînceapă să se îngrijoreze și să își dorească să trăiască mai mult și mai bine ”pentru ei.”

Domnul Mihail e colonel în rezervă. Adică pensionar full time. Dar zice că de 4 ani s-a angajat din nou.

”Unde?”

Se luminează ștrengărește și îmi arată cu degetul spre cârlionțata însetată de mai devreme:

”Sunt bonic, adică bunic-bonă.”

Și râde. Și râd și eu un pic.

Soția lui e profesoară de chimie, dar încă lucrează, el a ieșit mai repede la pensie și, ca să continue să fie activ, să n-o facă de rușine, și-a luat angajamentul față de fiica lui că va fi și bunică și bunic până îl ajunge din urmă soția.

”Eu o duc, eu o iau de la grădi, îi fac sau îi încălzesc mâncarea și o adorm la amiază, ne jucăm și o învăț să trăiască frumos de mică. Atât cât știu. Asta e misiunea mea acum și parcă am întinerit. Probabil că evenimentul ăsta ori m-ar fi deprimat de tot, ori nu m-ar fi afectat. Cine știe ce gândeam dacă n-o aveam pe Iulia să mă țină ocupat și să mă desprindă de televizor. Mie mi-a plăcut rock-ul, dar nu când eram tânăr, culmea, ci mai târziu, așa că de una știu sigur: că nu aș fi gândit că din cauza muzicii s-a întâmplat nenorocirea cum am mai auzit pe aici pe la locul de joacă. Plec când aud din astea.”

Îl întreb ce părere are despre atitudinea Bisericii.

”Hai, domnișoară, Dumnezeu e una, Biserica-i alta. Ce părere să am. Bunul Dumnezeu vede de sus în jos, nu invers.”

Îmi repetă că se simte viu. Și-l văd. Și încep să mă simt și eu mai vie un pic.

Proiectul „Fii activ la orice vârstă!” este implementat de ANOFM în parteneriat cu Rusu & Borţun Consultanţă şi SYSTEM & NETWORK SOLUTIONS, şi este finantat prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013

Foto: Glasses by Shutterstock