Despre banalitatea răului – un raport

În 1961, Hannah Arendt se duce la Ierusalim să documenteze procesul fostului nazist, Adolf Eichmann, cel responsabil cu transportul evreilor spre lagărele de concentrare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Arendt era cunoscută vremii ca fiind autoarea cărții Originile Totalitarismului, o carte care punea în context apariția celui de-al Treilea Reich, deci foarte în măsură să observe și să documenteze acest proces. În plus, ea era supraviețuitor al Holocaustului, evreică germană… Seria de articole devine mai apoi o carte: Adolf Eichmann – A Report on The Banality of Evil.

Cartea conține o seamă de observații cutremurătoare legate de felul în care s-a încercat exterminarea evreilor din Europa, poate cea mai șocantă fiind faptul că cel mai mult au contribuit chiar consiliile de evrei din fiecare localitate care au ”ajutat” la identificarea și adunarea oamenilor care au intrat în vizorul naziștilor. V-ați întrebat vreodată cum de știa regimul nazist câți evrei sunt și cum de au acceptat aceștia să poarte semne distinctive de identificare? Cartea răspunde la aceste dileme, de aceea Hannah Arendt a fost extrem de blamată în urma apariției articolelor din New Yorker și a iscat o controversă mondială la acea vreme.

Nu doar afirmația ei de la final, despre banalitatea răului, ci concluziile sale legate de consiliile evreilor și rolul lor în Holocaust, dar și efectele pe care această tragedie au avut asupra supraviețuitorilor au zguduit lumea de atunci și prezentul oricui citește această carte.

Eichmann ne este prezentat de la început ca un om oarecare însă așezat într-o cușcă de sticlă. În așteptarea dezvăluirii personalității sale monstruoase, Eichmann ne este descris ca o stafie… răcită. Răcită pe bune, căci îi curge nasul. Pe parcursul procesului, Eichmann se apără spunând că el a fost fidel jurământului făcut către Hitler și, ”ca un om de onoare” și-a respectat acest jurământ întru totul, dar el cu mâna lui n-a ucis pe nimeni, ci doar și-a făcut datoria pentru care jurase credință.

”The greatest evil in the world is the evil committed by nobodies.” zice personajul Hannei Arentd în filmul despre procesul lui Adolf Eichmann justificând concluzia sa despre banalitatea răului de la finalul seriei: Eichmann era un funcționăraș confuz și servil care și-a făcut ”datoria” și a pus în aplicare niște ordine nescrise în timpul Holocaustului, fără ca el să fie fundamental rău sau antisemit.

În încercarea de a-i înțelege resorturile acțiunilor sale în urma mărturiilor procesului, ar părea că articolele încearcă să-i găsească o scuză, o justificare, însă, parcurcând totul de la cap la coadă, rămâi nepuntincios în concluzii. Da, cel mai mare rău concret e făcut de oameni enervant de obișnuiți, de mărunți, care pun în aplicare gândurile unor demenți, oricare ar fi fost aceștia, doar pentru a-și face o prozaică datorie, fără să se gândească ce lanț de consecințe declanșează faptele lor. Un criminal de birou, cum spune Wiesenthal (Justice, Not Vengeance, 1988), adică un om care nu trebuie să fie fanatic, nebun sau sadic pentru a contribui la uciderea a peste 6 milioane de oameni, ci un birocrat, loial datoriei sale, care n-a putut să facă alegerea morală între slujba sa și conștiința sa. O schismă interioară, o sciziune după cuvintele lui Adolf Eichmann, una pentru care el n-a avut nicio clipă de îndoială: pentru jurământul făcut l-ar fi ucis și pe tatăl său… dacă i se aduceau dovezi că ar fi fost un trădător!

Pe parcursul cărții, Eichmann ne este înfățișat ca un om mic cu o memorie proastă, cu un simț stupid al datoriei, care se hrănea din aprecierea șefilor și care se definea prin ducerea la îndeplinire a pașilor mici, consecutivi, un om măcinat de meschinării, care nu iese din ce are de făcut, nici să exceleze, nici să eșueze. Până la urmă, măcar de ar fi eșuat în exercitarea muncii sale… Pe Eichmann nu-l interesa încotro mergeau trenurile și ce se întâmpla la capătul lor, treaba lui era până la plecarea din gări.

De fapt, schisma e alta: între banalitatea, mediocritatea lui și imensa responsabilitate a faptelor sale, crimele oribile care s-au petrecut tocmai pentru că trenurile nenorocite ajungeau la destinație, pline cu oameni nevinovați!

Naziștii erau învățați să schimbe optica faptelor lor din ”Uite ce lucruri oribile am făcut” în ”Uite ce trebuie să văd și să suport pentru a-mi face datoria, ce treabă grea” adormindu-și astfel conștiința. Chiar Himmler a inventat aceste tehnici de manipulare după ce el însuși s-a aflat în situația de a avea mustrări de conștiință legate de ororile regimului nazist. O posibilă explicație pentru memoria proastă și confuzia din capul lui Eichmann poate? Inclusiv ultimele sale cuvinte, un clișeu spus la înmormântări stau dovadă obișnuinței aproape sinistre a acestui om: „We’ll meet again soon, as is the fate of all men.”

Cartea Hannei Arendt a stat la baza unei discuții îndelungate despre acest concept, s-a făcut chiar și un studiu care spunea exact așa: ”oricine poate să îşi pună între paranteze cunoştinţele despre bine şi rău, cu condiţia ca ea să asculte orbeşte de o persoană autoritară. O astfel de persoană devine în acest fel „agentul exclusiv al unei voinţe străine” şi poate să comită fără să clipească o serie de atrocităţi.” Și nu pentru că nu ar mai gândi, ci pentru că sunt convinși.

E de citit, o recomand din tot sufletul pentru a vă pune în ordine informațiile despre Holocaust: de ce, cine, cum, când și a vă sparge toate prejudecățile despre răul absolut.

Cartea o găsiți pe Amazon, pentru Kindle. Sau puteți vedea acest film.

Foto: Evil by Shutterstock