Cu mânuțele astea două…

Săptămâna trecută era să dau foc la casă. Eu am o mică teamă de cuptor și culmea, dintre toate, chiar din cauza lui am intrat într-o panică teribilă. După ce am terminat de gătit, n-am mai reușit să sting focul! Am bătut la ușile a două etaje până am găsit un ”Gelu” cu un maiou pătat care să aducă  un patent și să-mi stingă cuptorul. Eu n-am patent în casă, asta mai lipsea! Ultimul lui sfat a fost: ”Domnișoară, mai bine nu mai gătiți…”

Ba bine că nu, măi Gelule! Miercuri seară m-am aventurat să dau nas în nas cu un cuptor ca să fac ceva dulce. Doar că am fost mult mai precaută și m-am dus la alte cuptoare, care se închid și aprind cu butoane. Și ce cuptoare! Unele din care iese o aromă de scorțisoară înnebunitoare, din care vine o aromă mai dulce ca dulcele – cuptoarele de la Cinnabon.

M-au echipat repede cu un tricou-rochiță (na, persoană subțire, tot ce-i peste măsura S e larg), un șorț care nu ia foc și mănuși – întâi de unică folosință, apoi iar neinflamabile. Se vede treaba că Gelu știa de planurile mele și i-a avertizat.

Având în vedere că nu prea mă descurc cu prăjituritul și ideea mea de desert cu scorțișoară făcut în casă este o clătită sau un orez cu lapte, ce-am făcut cu ajutorul staffului de la Cinnabon a fost probabil cel mai bun dulce pe care l-am făcut vreodată. Se numește Miez Dulce și se întâmplă că este și preferatul meu din meniul lor. Și am dovezi că l-am făcut singură. Iată!

Aluatul se întinde, se întinde și iar se întinde, se măsoară, se taie, se tăvălește indecent printr-un amestec magic de scorțisoară de Makara și zahăr brun, se așează domolit în cupe și se lasă la dospit. Apoi se coace fără milă până devine crocant și se îneacă într-un sirop de caramel după care vei plânge de fericire. Cam cum am pățit eu prima oară. Un amestec surprinzător, un dulce care alină toate supărările și face bebelușii din burtici să tresară –  pe încercate, pe testate.

Se mândresc cu brutăria lor, le e drag să fie înconjurați de arome și de clienți pofticioși și să le citească bucuria din ochi atunci când iau prima îmbucătură de fericire. De mult n-am mai găsit un loc care servește ceva de mâncare unde să nu simți presiunea grabei, ci o stare de calm, de firesc. Ziceam că scorțișoara e ca un condiment al vieții: amăruie dar parfumată, bună doar pe ceva făcut de mâinile tale. Și da, am avut dreptate, provocările fac miezul vieții dulce

Mulțumesc Cinnabon că au avut încredere să nu le dau foc la bucătărioară și Prințesei, Delfinei nenăscute și lui Robo-soțul că au avut răbdare până când am stat împreună la o cupă de fericire