Ce faci? Nu foarte bine
De câte ori ați fi vrut să răspundeți așa? De câte ori v-ați forțat zâmbetul să apară atunci când răspundeați în loc cu, cel mai probabil, ”Toate bune” sau ”Bine fac”? De câte ori n-ați spus asta chiar și către cele mai apropiate suflete de teamă să nu le stricați lor o bună-dispoziție de care, gândindu-vă chiar acum, nu erați siguri că nu ascunde o tristețe ca a voastră?
E sănătos să nu vă plângeți toată ziua. E benefic să forțați un zâmbet din când în când – hormonii de fericire nu prea gândesc și pleacă automat în întâmpinarea lui, chiar dacă nu e autentic. E de bun simț să nu vă confesați oricui despre cele mai ascunse gânduri. Dar nu e normal să vă puneți masca permanent, de față cu oricine de teama de a fi respins.
Eu nu cred în oameni fericiți mereu. Îi bănuiesc de o tristețe ascunsă sub mici minciuni albe, între subiecte evitate și lacrimi șterse pe furiș sau direct de nebunie. Dacă știu pe cineva de mult și nu l-am văzut niciodată abătut, mi-e teamă pentru sănătatea lui – ori a minții, ori a sufletului pentru că exact genul acesta de oameni cad cu zgomot de pe piedestalul pe care singuri se urcă și de pe care amețesc. Și așa apar cazurile despre care spunem cu șoc în glas: ”Cum s-a ajuns aici? Era mereu vesel!” Era pe naiba!
Suntem atât de conectați unii cu alții încât am uitat să mai simțim tot și nu ne dăm răgaz să ne întristăm. A devenit neacceptat de societate să ai o zi proastă, să te simți pierdut, să ai o nevoie mai mare ca alții, să te simți singur, din teamă că n-ar avea nimeni timp de tine. Și poate n-au, dar cine să le ceară să-și facă?
Testați-vă din când în când pe voi și pe cei pe umerii cărora credeți că vă puteți sprijini, arătându-le cum sunteți cu adevărat când nu faceți foarte bine. Mai rar, mai des, după cum vă e viața. Nu cred nici în zile proaste, ci în zile în care n-ați cerut ca ele să se schimbe. Dacă puteam să le facem pe toate singuri, am fi rămas sălbatici.
Tweet
Frumos!
Superb! Unde ai fost ascunsa, pana acum?