Când începe imnul
Aş putea sa emigrez chiar și mâine. Sunt sigură că orice alta țară din Europa mi-ar da mai multe șanse să duc o viață, dacă nu îndestulată, măcar civilizată. Şi îmi doresc foarte mult să pot să merg pe o stradă fără câini vagabonzi, fără cerșetori, fără mizerie și fără toate problemele pe care le știți. Mă gândesc serios dacă vreau să-mi cresc copiii între toate răutățile care ne înconjoară.
Şi totuși, duminică, când arbitrul a fluierat sfârșitul meciului de handbal România – Danemarca mi-au dat lacrimile de bucurie. Am strâns pumnii și mi-am ținut respirația la ultimele secunde de joc și victoria a venit ca o eliberare. Şi atunci mi-am dat seama că oriunde aș fi, mereu o să simt la fel. Orice altă țară m-ar adopta, aici mi-ar rămâne sufletul și aș vibra mereu în ritmul imnului românesc intonat pe un podium sau la orice fel de victorie românească. Acea țară mi-ar da orice altceva, dar n-ar putea să îmi dea alte sentimente față de locurile care m-au format. Bune, rele, datorită lor suntem ce suntem azi. Mie una nu mi-e deloc rușine cu mine.
Tweet
Ehe, să vezi ce fain ai vibra de undeva din Canada. Aş vibra aşa, de vreo două-trei ori pe zi, în rest aş trăi civilizat. Aici trăieşti în mizerie şi uiţi de vibraţii.
Acest post nu exclude posibilitatea de a vibra dintr-o tara care sa-mi ofere mai mult, doar subliniaza ca in fond mereu o sa ramanem romani, oricat am incerca sa ne renegam
Păi nu prea ai cum să nu rămâi român(că), p-asta nu ne-am ales-o noi. Orice am face, pe CI va scrie forever România. Nu sunt mândru, dar nici supărat: n-am avut ce să fac. E ca o boală grea: nu contează dacă o vrei sau nu, o ai pur şi simplu