1-decembrie-1918-intoarcerea-regilor-romaniei-mari-18468075-3

1 decembrie 1918

Ziua de 1 decembrie a fost precedată de mai multe zile precipitate. Totul s-a întâmplat destul de repede înainte să se proclame unirea. Regina Maria a notat în jurnalul ei aproape în fiecare zi, un adevărat document istoric care surprinde războiul dintr-o baricadă la care nu avem acces, dintr-o baricadă specială pe care n-am mai avut-o de atunci: o regină care și-a sădit România pe interior și a ajutat-o să se materializeze așa cum merita.

1 decembrie în 1918 a marcat și reîntoarcerea familiei regale la București și sărbătoarea de acolo, nu doar proclamația de la Alba Iulia.

Am scos câteva fragmente din acele zile, fragmente scrise în ”Povestea vieții mele” jurnalul editat și repovestit de Regina Maria. Printre altele, așa puteți înțelege de ce avem paradă militară în această zi, nu e un obicei comunist, nu e o defilare a forțelor și nici o laudă, ci e omagierea și repetarea acelui moment. E o tradiție, un simbolism, nu o declarație de putere. Știm cu toții că n-avem cu ce ne lăuda…

Desigur, puteți s-o interpretați în continuare ca pe o lipsă de originalitate, dar poate următoarele rânduri vă mai pun pe gânduri:

Bicaz, sâmbătă 27 oct/9 noi 1918

”Primesc nenumărate telegrame entuziaste. A început să se răspândească iarăși, cu o nouă însuflețire, strigătul de ”împărăteasă a tuturor românilor” și e ceva mai îndreptățit decât acum doi ani. (…)

Seara, înainte de a merge la culcare, am primit de la prințul Știrbey minunata veste că aliații, împreună cu prietenul meu Radu Rosetti, au trecut Dunărea și au intrat în țară.

Bicaz, duminică 28 oct/10 noi 1918

S-a declarat mobilizarea generală. Ura! Așadar suntem încă o dată fățiș alături de aliații noștri, ne luăm iar rândul printre luptători. Gemanii au primit ordin să evacueze țara, să se dea învinși sau să se lupte.

Kaiserul Wilhelm și principele moștenitor au abdicat. Pare cu neputință! Mândrul meu văr Bill!

Iași, luni 29 oct/11 noi 1918

Ziua ce-am petrecut-o a fost ceva nemaipomenit! (…) mi se pregătise o primire triumfală!

Plecai din tren drept în brațele lui Nando (n.m. Regele Ferdinand). Mi-au oferit un buchet de flori și din întreg sufleul m-au preamărit ca pe ”Îngerul Păzitor al Marelui nostru Vis Național”, ca pe aceea care în mijlocul tuturor nenorocirilor, niciodată nu slăbise și nu pierduse nădejdea, și asemenea unui far strălucitor îi călăuzise prin întuneric până la marele ceas al luminii. (…)

S-a decretat armistițiu pe toate fronturile, însă la noi n-a încetat mobilizarea. E greu să cuprindă mintea omului atâtea întâmplări deodată. Eu rămân liniștită în mijlocul înfrigurării și aproape nu îndrăznesc să mă las cuprinsă de vreun sentiment de triumf. Pentru mine, un trimf nu poate fi decât ceva solemn, am suferit atâta și chiar azi ne găsim în fața unor probleme atât de încâlcite! Sunt o suverană conștientă de adevăr și îmi dau seama pe deplin că se va menține cu greu casta noastră în această pornire nebună spre democrație. Mai e și problema sfâșietoare și crunta umilire a durerii intime ce ne-a lovit, cel puțin eu așa o socotesc. Afară de aceasta, triumful nostru e clădit pe prăbușirea atâtor lucruri, încât trebuie să las pe alții să înalțe cântece de bucurie.

Iași, miercuri 31 oct/13 noiembrie 1918

Se vorbește de o intrare triumfală a trupelor noastre, împreună cu cele ale aliaților, în București. Nando a propus chiar să fiu și eu călare în uniformă alături de ei. N-aș fi cerut niciodată așa ceva, dar e bineînțeles că e cea mai mare cinste care mi se putea face, căci de a fost vreodată vreo regină legată de armată, eu am fost acea regină. Aceasta o spun fără nicio sfială.

Iași, 1/14 noiembrie 1918

Deși capitala cerea cu glas tare reîntoarcerea nostră, ea a fost întârziată, căci germanii, înainte de plecare, ca ultim salut, distruseseră cu dinamită toate podurile, în chipul acesta ne-au tăiat drumul. Zăpezile prea timpurii întețeau greutatea transportului și a refacerii podurilor, așa încât a trebuit să așteptăm cu răbdare până aceasta piedică, ivită la timp nepotrivit, să fie învinsă.

Cel mai de seamă eveniment petrecut în aceste săptămâni de așteptare a fost sosirea unei delegații din Transilvania și Bucovina care venise să declare că țara lor e una cu vechiul regat, țara mamă, sub ale cărei aripi nădăjduiseră întotdeauna să se unească cu toții. Îi primiserăm în mod solemn, și salutară pe regele Ferdinand și pe regina Maria ca pe dezrobitorii lor. Au venit ca niște copii care își caută părinții și ne-am privit unii pe alții cu adâncă zguduirem aducându-ne aminte cât era de strivit sub călcâiele dușmanilor, până acum câtva vreme, visul nostru de unire.

Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare!

Și apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în București. (…) cu sau fără poduri, nu mai trebuia să amânăm sosirea.

Sâmbătă 17/30 noiembrie 1918

În tren, în drum spre București! Am pornit în sfârșit la drum spre București! Acum doi ani, exact în aceeași zi, fugeam din capitala noastră, pribegi, neștiind încotro mergem. Doi ani, dar ce ani! Cât am îndurat, ce grozave întâmplări, câtă suferință, câtă disperare! Nădejdea era ca o lumină ce se făcea din ce în ce mai slabă. Niciodată nu m-am învoit cu gândul că eram învinși, ci numai că fusesem trădați din pricina prăbușirii Rusiei.

Acum s-a sfârșit visul cel rău și lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea și suntem în drum spre casă!

Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuântat de toți, mari și mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari și înficoșătoare!

regina-maria-a-romaniei

Cotroceni, duminică, 18 noiembrie/1 decembrie 1918

Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani! Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!

Carol intrase călare în oraș, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Nicky (n.m. prințul Nicolae) deoparte și generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii și toți adjudanții noștri și astfel trecurăm solemn de-a lungul cunoscutei șosele Kiseleff, pe care erau înșirate numeroase trupe, întâi franceze și britanice, apoi ale noastre, în frunte cu Regimentul meu 4 Roșiori.

Era întâia oară când salutam oe pământul nostru trupe aliate, bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi era aproape mai mult decât puteam suporta. Ne vedeam în sfârșit prietenii!

A doua oprire s-a făcut în Piața Victoriei. Aici ne-au întâmpinat, după datină, primarul, cu pâine și cu sare, guvernul nostru, numeroși foști miniștri din toate partidele, corpul diplomatic, precum și o mulțime de doamne entuziaste care mă acoperă cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai ușor de înfruntat când ești călare. După aceasta, urmă intrarea în oraș de-a lungul vestitei Căii Victoria, scumpă inimilor românești. A fost cu adevărat o triumfătoare intrare în capitala noastră. Orașul înnebunise de tot! Aveai impresia că până și casele, și pietrele drumului strigau urale împreună cu mulțimea.

Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecărui copil.

Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru. Eu, de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulțimii drept în fierestrele caselor și puteam prinde însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtășire a bucuriei poporului meu. Toate fețele erau întoarse spre noi, și acele mii și mii de mâini întinse parcă își luau iar în stăpânire suveranii, de care fuseseră despărțite timp de doi ani. (…) ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirare că-și ieșise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că și pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă și că se îmbată de gloria întoarcerii.


  2 Comentarii

  1. Stelian Pavalache   •  

    Da, dar nu mai suntem in anii aia. Suntem ACUM 😉 Traitul emotiv dauneaza prezentului, prin urmare a cauta sustinere cu fapte trecute in motivatiile prezente este o eroare. Asa cum este si parada militara de ziua unei natiuni.

    • Claudia   •     Author

      Îmi pare rau, dar eu nu sunt de acord: rememorarea istoriei e esențială pentru o națiune, căci atunci când uităm facem din nou aceleași greșeli. Trăitul emotiv e singurul prin care poți trăi cu adevărat… mai ales ca țară și asta s-a văzut de curând!
      În acest caz, e semn de respect pentru toți militarii care au luptat și au murit atunci. E, dacă vrei, un semn de mândrie (nu în sensul stupid care i-a fost dat în ultima vreme) că suntem o țară care a făcut sacrificii pentru suveranitate.
      Ce propui tu să se facă de ziua națională care să fie acceptabilă pentru părerile politice, religioase, culturale ale tuturor? Dincolo de concerte, târguri și cele care oricum se fac? Știi doar că nu e singurul mod în care se marchează ziua…
      De ce să nu se sărbătorească?

Lasă un răspuns către Stelian Pavalache Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *