Prima zi, prima zi, prima zi de școală

Aveam de onorat o leapșă de la Anne-Marie și am tot amânat până nu s-a mai putut. Mâine e prima zi de școală pentru mulți bobocei. Doar că la unii n-a fost chiar așa de simplu…

V-am mai zis că mama mea este învățătoare, da? Drept pentru care PRIMA zi de școală a fost când eram… la grădiniță. Mergeam cu ea la școală și supravegheam atent elevii, cu un mărunt aer de superioritate.

Apoi a venit prima MEA zi de școală. Cu emoții firești și așteptări aproape cât ghiozdanul meu violet și pătrățos… adică mari. Eram o firavă, aveam 6 ani și 8 luni și părea că voi fi mezina clasei. La prima oră, cea de acomodare, ne-a întrebat cine a fost cel mai mare povestitor român. Fiind la Școala ”Ion Creangă” trebuia ca atunci când am străpuns repezită aerul cu degetele, să nu fi răspuns ca toanta Mihai Eminescu… Iar atunci când ne-a dat temă să desenăm ”o zi de toamnă,” să nu desenez doar picuri albaștri de ploaie, sperând că Doamna o să înteleagă cum urmau să-și găsească locul pe planșă și o mamă cu un copil cu umbrelă galbenă… Dacă nu făceam toate astea, poate rămâneam în clasa I B a doamei Gîrbea.

Doamna învățătoare a considerat că sunt totuși prea mică și nepregătită pentru școală și a sfătuit-o pe mama a doua zi să mă mai lase un an acasă. De unde să știe Doamna că eu de fapt aveam emoții…? Așa că am stat un an sub grija mamei, mergând cu ea la școală și acasă completând caiete cu bastonașe, cerculețe, linii și desenând mai mult decât stropii de ploaie. Oricum la sfârșitul anului sabatic știam deja să socotesc și îți citeam cu intonație ca la clasa mamei, poate mai bine decât colegii mei din a II-a, pe care îi uitasem deja.

Iată-mă un an mai târziu la prima mea ZI DE ȘCOALĂ. I B, la cea mai blândă doamnă, cu un zâmbet cald, care semăna cu mama și cu fosta mea educatoare. Pe Doamna Cazacu am simțit-o lângă suflețelul meu încă de când își așeza mâinile pe banca mea când explica ceva important. Plus că la sfârșit ne zâmbea și cu toții am căzut de acord că Doamna ne intreba din priviri dacă am înțeles lecția.

Școala mea era aproape și în afară de prima (și apoi iar prima) zi, mă duceam singură mereu. N-a știut nimeni de câte ori m-am împiedicat de treptele magazinelor din drum, iarna pe întuneric, ori ce fredonam cu gâzele când mă întorceam primăvara. Cheia era pe sub uniformă, legată cu sforicică albă și n-aveam grija ei. N-aveam de fapt nicio grijă…

Credit foto: http://familiad.wordpress.com/