Prima mea excursie (memorabilă)

Onorez leapșa lui Chinezu cu un ochi râzând și cu unul întristat. Râzând pentru că a fost așa de distractiv, că eram mici și simpatici și plângând pentru că e așa departe vacanța dintre clasa a VI-a și a VII-a, cea mai încărcată de excursii.

Eram elevă în clasa a VI-a J, venită de la o altă școală în anul acela și am făcut tot posibilul să mă integrez repede în noul colectiv. Dirigintele nostru, dl Secară, era profespor de sport, iubitor de natură și posesor de bioenergie. În prima vacanță ca diriginte a hotărât că nimic nu unește o clasă ca a noastră decât o excursie, așa că a organizat o urcare pe Ceahlău. Cum totul fusese excelent cu un an inainte, s-a cerut reeditarea ei în anul următor. Evident că am profitat de ocazie ca să inchei procesul de acomodare.

Așa că, la câteva zile după încheierea școlii, eram aliniați frumos în gara Bacău la 3:40 dimineața, cu destinația Bicaz, Izvorul Muntelui. Pe vremea aceea mergeam la clubul de ecologie ”Veniți cu noi” (mai știi Muntele?) și dl Lupu, președintele clubului, mi-a imprumutat un rucsac roșu. Enorm. A cântărit 15 kilograme, umplut cu grijă de mama cu o mulțime de lucruri care nu mi-au folosit.

În vremea aia eram o pișpirică, atât de slabă și firavă că doar ochii erau de mine. Toată lumea s-a îndoit de abilitatea mea de a face ceva pași cu uriașul roșcovan din spatele meu, darămite să urc Ceahlăul. Cabana noastră era la câteva minute de stația meteo, la aproape 1900 de metri și aveam de urcat aproape toată ziua. Nu e de mirare că toată lumea a izbucnit în râs de până și tata s-a gândit de două ori dacă să mă lase.
Excursia a fost superbă, am învățat să râd ținându-mă de burtă în cele două zile. Peisajele îți taie răsuflarea și nu cred că voi mai vedea un loc mai frumos decât Poiana Doamnei.

Ceea ce e de asemenea memorabil din excursia asta, și de ce tot v-am zis de el, e rucsacul roșu. Sursa continuei mele gâfâieli, a poantelor de pe munte și a blestemelor mele de copil de 13 ani. Mă ținea doar ultima și ajungeam grupul când termina popasul. Iar de aceea, la coborârea către Duruitoarea, a doua zi, am alergat să-i ajung din urmă, să prind și eu un popas măcar. Cea mai mică piatră de pe Ceahlau mi s-a pus curmeziș și m-am dus de-a berbeleacul preț de vreo 10 metri, aterizând la picioarele dirigintelui. Sau oprită de ele. Nu mai știu. Știu sigur că după ce am constatat că n-aveam nimic rupt sau spart, mi-am admirat cea mai mare vânătaie din viața mea în hototelile colegilor.

Mulțumesc Chinezu că mi-ai amintit și pasez leapșa lui Vulupe, că sigur are una bună de povestit.

  2 Comentarii

  1. Andrei Bibire   •  

    Banuiesc ca Dl Lupu e Remus Lupu, personaj de vaza pt colegiul Ferdinand sub jurisdictia caruia, in calitate de pedagog de camin, am avut onoarea sa locuiesc.Stiu ca avea un fel de sediu pentru clubul ala de turism in camin, la parter. Barba mare, 2 kile de cafea (minim) si 2 pachete de tigari ( tot minim ) pe zi. Right?

  2. Claudia Tocilă   •  

    Exact. Iar pe langa asta, un om exceptional care, fara sa ne cunoastem prea bine, m-a ajutat neconditionat si la editia de Lecturi Urbane din Bacau :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *