Poveștile adunate de pe drum

Ca navetistă de ocazie cu trenul, am văzut în aproape 4 ani, mulți oameni interesanți, cu povești care mai de care mai impresionante. Bătrâni sau tineri, toți avem o poveste care altuia i se pare fascinantă. Mai ales că în tren, sub adăpostul anonimatului, oamenii se deschid mai mult, intrând în detalii pe care nu le-ar împărtăși cuiva pe care i-ar mai vedea apoi. Pe principiul, unde mă mai întâlnesc eu cu omul ăsta? Și dacă mă mai văd, ma va recunoaște? Și chiar dacă o face, cui îi pasă, atâta timp cât îmi este un necunoscut complet?

Bineînțeles că cel mai des mi-au împărtășit poveștile lor, bătrânele. Femeile sunt mai deschise și au mai multă încredere în a se destăinui unor străini, iar cele mai în vârstă simt lipsa de conversație în viața lor. Copii, nepoții, soțul, vecinele, prietenele… toți au auzit istoria de mai multe ori. Iar când prind pe cineva interesat de ce au de zis, imaginați-vă bucuria lor de a relua pe tabula rasa, și în forma care le convine, cea mai fascinantă istorisire din viața lor (sau a altora).

O doamnă mi-a explicat odată cum e cu operațiile în zilele noastre și care este situația din spitale. Exact câtă șpaga a dat și cui, ce se întâmpla dacă n-o făceai și câtă durere a văzut în ochii bolnavilor din același salon. Era foarte plastică și trecea prin filtrul simplității sale toate nefericirile pe care le observase. Știam exact la ce se referă și simțeam durerile, senzațiile olfactive și vizuale pe care mi le înșira cu măiestrie. Pentru că mi le imaginam aievea.

O alta mi-a povestit într-o după-amiaza însorită, totul despre fiica sa, studentă la Medicină. Nu vorbea doar cum te-ai aștepta de la orice părinte să vorbească de copilul său, ci exact cum viața ei gravita în jurul fiicei de la depărtare. Mândria i se reflecta în orice frază, fiecare nouă afirmație îi aducea o nouă strălucire în ochi și aproape că îi întrezăream batăile accelerate ale inimii prin haine, când îi puneam întrebări. Pentru că ajunsesem să o admir și eu.

Însă cea mai impresionantă poveste a fost a unei bătrâne care mergea la București să îi dea bani cuiva pentru a face niște acte fiului său din străinătate. Îmi repeta tremurând din când în când, ca are mulți bani la ea și că se teme… Nu știa nici cu cine trebuia să se vadă, nici cum trebuia să procedeze. Fusese o femeie curtată în tinerețe și aproape că plângea conștientizând că acum era o bătrână neștiutoare, careia viața i-o luase înainte. Din când în când, se oprea și citea dintr-o carte de rugăciuni, făcându-și, pioasă, o cruce. Și am fost cu ea să se întâlnească cu respectivul om. Pentru că nu mi-aș fi iertat-o dacă o lăsam singură.

Plec mereu la drum cu inima deschisă. Port speranța că și viitoarea poveste prinsă de huruitul molcom al roților de tren îmi va aduce noi răspunsuri la întrebări pe care nici nu știam că le am și întotdeauna bucuria de a fi aproape de oameni, cu bune și cu rele.

Voi ce povești ați cules din tren?