Poveștile adunate de pe drum (II)

Pentru mine, Gara de Nord este izvor nesecat de observații sociale. Fiind cel mai accesibil și sigur mod de transport, trenul adună oameni din mai toate păturile societății. Așa că îți poți face o idee destul de limpede despre cum sunt oamenii României de fapt.

Într-o dimineață de sâmbătă, gara miroase a cafea, a sandwich-uri calde și a somn. Mai mult decât într-o zi a săptămânii, oamenii par și mai nemulțumiți că trebuie să călătorească. Eu cu atât mai mult, cu cât scopul călătoriei mele spre Moldova nu e unul fericit. Pentru că am ajuns cu jumătate de oră mai devreme în gară, am avut timp să-mi savurez un Cappuccino Caramel cu scorțișoară în compania lumii pestrițe din jurul meu.

În stânga mea, o scenă desprinsă din Filantropica: un aparent infirm era mustrat de un om cu înfățișare dubioasă, spunându-i-se că poate mai mult, că e băiat deștept și că ar face bine să se descurce dacă are copii acasă și nu vrea ca ei să cerșească cot la cot cu el. La câteva clipe, după ce a rămas singur, meditând, infirmului i se alătură un alt mafiot. ”Ce ți-a zis ăla, mă?” Cerșetorul îngâmă ceva neinteligibil. ”Ți-am zis să te muți la mine, nu vrei.” Și pleacă…

În dreapta, o femeie strecura niște cartoane în spatele unui automat de cafea. Acela era culcușul ei din seara ce-a trecut și din cea ce urma să vină.

În compartimentul meu, o albastră de Rusia miaună neliniștită într-o cușcă roz. Vânzătorii de reviste îl sfătuiesc pe băiat s-o vândă: ”Iei și 5000 de euro pe ea!” Pisica scoate un miorlăit prelung.

La câteva clipe, un bărbat ce pare desprins din registrele Poliției vine cu buletinul în fața mea și se prezintă. Zice că face parte dintr-un program și că face o campanie de strângere de fonduri pentru o fetiță bolnavă care a apărut la Antena 1. ”Dacă donați, o să vă spună numele la Acces Direct.” Omul din fața mea îi dă 10 lei. ”Luați de-aici, dacă e pentru copii…” Bărbatul îi ia banii, îi trece numele pe un tabel și pleacă. Nu înainte de a-mi arunca o privire iscoditoare și un ”mda, nu vrea domnișoara să ajute copii bolnavi.” Se oprește în dreptul pisicii, pe care băiatul a scos-o din cutia roz. Încearcă s-o mângâie dar rusoaica îl scuipă și se ascunde.

Îl întreb pe omul care a dat 10 lei de ce nu a cerut chitanță. Că orice donație de felul ăsta e înregistrată și trebuie să primești dovada plății. ”Iaca poznă! Credeți că nu îi dă la copila aceea? Și ce face cu ei?” De cum a pus întrebarea a privit deznădajduit spre ușă…

Aproape instantaneu apare altul. Tot cu buletinul ne abordează. ”Sunt cutărică și sunt de la Salvați copiii.” Îi zic nu, mulțumesc și primesc aceeași apostrofare: ”Nu vreți să ajutați copiii???”

Trenul pornește. Albastra de Rusia țâșnește de la locul ei și fuge prin compartiment trezind din letargie toți călătorii.