Poveste de mai

Să mă-mbăt și nimic mai mult… Au înnebunit salcâmii și teii în cartierul meu și odată cu ei și noi. Mergeam cu nasul pe sus azi, dar nu de îngâmfare, ci ca să încerc să le păstrez parfumul. Ba chiar am simțit umilință, căci aroma pe care nu izbuteam să o țin în piept, încercăm mereu să o imităm cu parfumuri scumpe, nu se compară cu ce ne încăntă luna MAI în fiecare an. Fără greșeală, cu precizie, un ciclu care ne numără anii și pe care o așteptăm totuși cu emoție ascunsă.

Azi am stat în iarbă. Verde, amețitoare, aspră, gustoasă. Am simțit că-mi crește un ștecher din șira spinării și mă încarc cu pământul umed și atingerile catifelate ale vântului prin firele de iarbă.

În drumul meu spre casă am întâlnit un tinerel de ”20 de ani de 4 ori plus 2” care se încăpățâna să coboare singur scările de la metrou. Nu voia să audă 82, căci îl fac să se simtă antic. Au trecut trei trenuri până am reușit să cobor pe peron. Fredona cântecele doar de bătrâni știute, îmi spunea ”tinerico” și acum îmi dau seama că nu am avut cu ce să-l ajut fizic să coboare, ci doar să-i țin companie timp de 10 minute. Aproape că îl ajunseseră copii: fata cea mare iese la pensie pe 3 septembrie. Nepoata a terminat Științe Politice și ”îi curg mucii la un partid toată ziua.” Era nemulțumit că nu și-a ales o meserie, ci doar învață să spună minciuni ca un politician la televizor. Mă scruta cu ochii albaștri, spălăciți de timp și de greutăți: ”Tu cum stai cu școala?” Roșesc, gândindu-mă că și eu am făcut facultăți de vorbe… Mai lucid și mai conștient de sine ca mulți dintre noi, refuza să se lase îngrijit de copii, pe ideea că oricum, dacă n-o să mai poată, înseamnă că i-a venit ceasul și că o să moară frumos. Nu suferea, era încântat că trăiește și că, așa greu cum se mișcă, face el drumul de la Universitate până la Televiziune, chit ca ajunge la miezul nopții. Mi-a explicat că numele de Drumul Taberei vine de pe vremea lui Tudor Vladimirescu, pentru că aici și-a făcut tabara în timpul răscoalei de la 1821 și aproape se bucura că și eu voi ajunge la fel de târziu acasă… deși sunt o tinerică.

Necunoscuții cu povești de pe drum, natura (chiar și cea mai potolită de la oraș) și parfumul lor inconfundabil… astea sunt lucrurile care mă bucură și îmi scutură de poveri sufletul prăfuit de zgomotul Bucureștiului.