O să mă gândesc la asta mai târziu

Cea-mai-înțeleaptă-dintre-roșcate a lovit din nou! Nu recent, dar abia acum am înțeles cum se face ca să pot explica. După succesul incredibil al celor două lecții învățate de la ea: ”tot aia” și ”simpli-n cap” a venit rândul ”gândului amânat.” Sună ciudat, știu, dar am stabilit deja că ne învață numai de bine, da?

Se făcea că, în timp ce eram amândouă în vacanță, a primit un telefon în urma căruia era nevoită să se pronunțe pro sau contra unei decizii. După ce a închis telefonul era ușor iritată, noi trebuia să plecăm la plajă, la distracție și mi-a spus așa:

” -Nu pot să mă gândesc la asta acum. O să mă gândesc mai târziu.”

Eu am râs, imaginându-mi ce tare m-aș stresa eu și cum, chiar și după ce m-aș fi hotărât, m-aș mai fi răzgândit de vreo 2 ori. (Vedeți, empatia e o calitate care uneori devine defect, căci te face să te gândești mai mult asupra impactului pe care îl au acțiunile tale. Nu-mi iese mereu, dar asta nu înseamnă că procesul decizional e mai puțin dificil pentru empatici.)

Roșcata-cea-înțeleaptă a făcut precum a zis: în momentul în care a decis că amână discuția asta în capul ei, gândul a plecat într-un fișet ascuns din mintea ei. Acestea fiind rezolvate, s-a distrat de minune toată ziua, a fost infinit de relaxată și de zen.

Exact când am crezut că a uitat de tot și că o s-o lovească amintirea când îi era lumea mai dragă (ooo, f@#k, am uitat!), ajunse acasă, într-o clipă de respiro, o aud iar:

”- Mă duc dincolo să mă gândesc la chestia aia.”

Și pleacă. Eu rămân perplexă și cred că m-am întrebat dacă nu am lăsat-o prea mult fără pălăria de soare…

Și revine după ceva vreme, vizibil ușurată și fericită că știe ce are de făcut.

Deci cum?!

”Da, m-am dus, m-am gândit foarte bine și am luat o decizie finala, la rece, relaxată. De ce te uiți asa, tu cum faci?”

***

Și acum știu și eu. Săptămâna viitoare trebuie să încep să caut să mă mut. N-am organizat nimic, nu știu cum o să ne calculăm cu banii, parcă nici exact ce vreau nu știu… DAR știu că plec la Sibiu să trec prin niște emoții mari oferite de domnul Purcărete și al său Faust pe care nu l-am prins la FITS, să respir un aer curat din Mărginime și să râd cu câțiva oameni dragi.

O să mâ gândesc la restul când vin. Cred că e mai bine așa. De ce? Voi cum faceți? :)

sibiu


  6 Comentarii

  1. Cris   •  

    Ahahaha, ce tare! Buna schimbarea de atitudine. Eu sunt genul care se framanta si se framanta si fierbe la foc mic.

  2. Andreea   •  

    Pai bine face, caci se pare, zic specialistii, ca subconstientul lucreaza oricum intre timp, la gasirea unei solutii. Scarlett O’Hara style! :)

  3. Tomata   •  

    Chiar asta voiam sa zic si eu ca Andreea. Scarlett O’Hara facea asa si eram turbata cand citeam. cum naiba sa te gandesti la ceva mai tarziu? cum poti sa te bucuri de altceva cand ai aflat o chestie nasoala? cu timpul insa am invatat si eu. nu-mi iese de fiecare data, ba dimpotriva, imi iese foarte rar, dar ma bucur cand imi iese.

  4. Roberts   •  

    hmmm, interesanta abordare, parca ma bantuie putin si invidia ca eu sunt genul care m-agit si m-agit pana ce iau o decizie (buna sau rea, nu conteaza). cred ca e cazul sa lucrez la mine, la felul cum reactionez, sa invat ca timpul este pretios si ca timpul nu iarta.

  5. Andra   •  

    Ce interesant… ma mir ca sunt printre putintii care practica sistemul „nu ma stresez pt ce nu pot rezolva acum”, cand ii vine vremea > rezolv, dar pana atunci imi vad de treaba 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *