Îmi cer scuze că n-a trecut timpul

În garsoniera portocalie e Raiul somnului. Am parte de o liniște desăvârșită, ocrotită de cartierul de case colorate din spatele blocului meu, toate geamurile mele sunt orientate spre nord, deci îmi aduce o răcoare plăcută vara și nu-mi bate niciodată o rază de soare în ochi dimineața. Ba când mai am și un cearceaf la uscat în balcon se face un semi-întuneric de mai mare dragul care te îmbie la ore nenumărate de somn. Ce să mai zic de o zi ploioasă? Am stabilit că e Raiul, da?

Și uite-așa, în raiul lui Moș Ene m-am petrecut eu câte 10, respectiv 12 ore de recuperare binemeritată după săptămâna trecută și cele multe de dinainte. Dar sâmbăta, la ora 1 eram în picioare și trebăluiam: aspirator, cârpe, bureți, soluții, creme, puf-uri, detergenți, oale pe foc și kilometri în puținii metri pătrați ai garsonierei. Cât am clipit, s-a făcut 7 seara și am decretat că atâta hărnicie merită un ecler așa că am ieșit la o plimbare domoală prin ploaie până la patiserie.

Acolo, două doamne pe cât de plictisite pe atât de vorbărețe:

”- Eclere, da? Fată, da nu se mai termină ziua asta! De la ploaia asta cred că ni s-a părut și mai lungă.”

”- Dacă îți spun că e abia 7 și 10? Zici că a trecut cu încetinitorul, fată!”

I-am zâmbit încurcată întinzând banii pe tejghea – pentru mine ziua a trecut între aragaz și fusta pusă la uscat. Într-o clipită, nici nu mi-am dat seama când s-a făcut 7 și muream de ciudă că n-am avut timp să le fac pe toate.

Ciripitoarea de la patiserie mă vede și zâmbește și ea stingherită.

”Ne scuzați, probabil că nu simțiti la fel, dar noi suntem aici de la ora 5 și ne-am cam plictisit. N-au fost clienți pentru că a plouat și ni s-a părut că a trecut greu timpul. Îmi cer scuze…”

N-am știut de ce și-a cerut scuze. O fi simțit că timpul ei n-a fost la fel de important ca al meu în sâmbăta ploioasă, fără să știe că, din punctul meu de vedere, femeia blondă care mi-a făcut un ecler de la 5 dimineața și-a valorificat timpul mai bine decât credea ea.