Ți-e Frică?

Nu de Halloween, nu de fantome și strigoi. Nu de povești de groază și legende. Ți-e frică de tine?

Cel mai înfricoșător sentiment pe care îl putem trăi, îl avem mereu cu noi pentru că vine din noi înșine, născut din relele omenirii: din Neîncredere, din Îndoieli, din Cuvinte Nespuse, din Încercări Ratate, din Frângeri de Inimă, din Singurătăți, din Respingeri, din Furie, din Învinovățiri. Amintirea și apăsarea lor apar în cele mai nepotrivite momente ca niște monștri de sub pat. Exact când ai nevoie mai mare de tine și de partea ta luminoasă, chiar atunci degetele negre și ghearele ascuțite ale sinelui întunecat se târăsc cu zgomot de palpitații să te apuce și să îți paralizeze planul.

Îți șoptește la ureche tot ce n-ai făcut bine, cu amănunte devenite dintr-o dată mai mari ca faptele în sine. Urâtă mai e Îndoiala care ți se strecoară rece ca gheața pe șira spinării și te atrage în joaca ei cu insomnii și încruntări! Urâte mai sunt Cuvintele Nespuse care ți se îngrămădesc în piept refuzând să iasă și preferă să-ți apese pe inimă! Biata inimă e atacată cu fiecare amintire a Frângerilor și care refuză să se recompună indiferent de promisiuni și dovezi.

Se iau toate de gheare și dansează o horă dementă în jurul tău, iar la urmă, din dansul lor comun, de doi-câte-patru, iese mereu un balaur care te posedează: Frica.

Ah, să nu mă întrebați pe mine ce-i de făcut. Eu știu, dar mi-e frică să vă spun…