Durerile sunt egale

Primisem de dimineață un comentariu răutăcios pe pagina de contact a blogului. Se mai întâmplă uneori: rătăciți de pe internet care caută un loc unde să se răcorească, să-și verse niște cuvinte otrăvite într-un loc oarecare, împotriva cuiva despre care nu știu nimic, să-și îndrepte furia dinăuntru spre exteriorul necunoscut, care se întâmplă, independent de ei, să fie interiorul altcuiva. Am învățat de mult să nu privesc astfel de ieșiri decât cu milă: oameni pentru care această nevoie e atât de puternică încât îi dau curs, sunt neiubiți, neînțeleși, au niște frustrări care nu țin de mine și suferă. Și suferința lor e la fel ca și a mea și a voastră în orice moment, doar că se manifestă diferit de la om la om: unii tac, alții plâng, unii se autodistrug, alții distrug (sau încearcă s-o facă) pe cei din jur, necunoscuți sau nu.

Când mă uit la niște suferințe de-ale mele mai vechi, din care am învățat și le-am catalogat mai mult sau mai puțin încheiate, nu le privesc niciodată ca fiind inutile sau mai puțin importante. La vremea lor au fost momente grele peste care mi-a fost dificil să trec, înconjurate de locuri și oameni unde mi-am lăsat bucăți de suflet. Nu mi se pare că o despărțire de acum 7 ani e mai puțin dureroasă decât una de acum 3, deși un ochi obiectiv ar spune că cea din urmă a părut mai brutală.

În momentele alea, ești tu cu tine și singur îți impui limitele suportabilității. Singur decizi când ești gata să reacționezi și cum, să judeci, să primești ajutor și să te vindeci. Toți funcționăm cam la fel, doar că aceste limite sunt diferite, dar suferințele sunt egal de intense în miezul lor. Poate dacă am vorbi despre ele, dacă ne-am arata mai des vulnerabilitățile sau am reuși să admitem faptul că suntem doar o sumă de emoții, ne-ar fi altfel și in interior și în exterior.

Cam cum spune și băiatul acesta aici. Despre un alt subiect, dar ideea e aceeași: curajul de a arăta că suntem vii.

Foto: Keyhole by Shutterstock