Duminica de carte

”Ajunseserăm să ne iubim țara cu o duioșie aproape dureroasă: viitorul ei era în grija noastră neîncetată și, cu cât trecea vremea, ne dădeam seama din ce în ce mai bine că neutralitatea noastră nu putea dăinui veșnic. Despre partea mea simțeam ură împotriva neutralității. Nu puteam suferi să trăiesc în neîncetate tăinuiri și viclenii diplomatice. Totdeauna îmi displăcuseră prefăcătoria și lucururile în doi peri.”

“Nu-mi închipui că slaba mea strădanie poate îmbunătăți cu mult starea de lucruri îngrozitoare, nu-mi fac iluzia că pot, cu slabele mele mijloace, să ușurez situația, dar câtă vreme va fi suflare în trupul meu, gândire în creierul meu și un ban în buzunarul meu, voi pune orice în joc ca să alin toate durerile și să deștept atâtea energii câte voi putea. Acesta este dreptul meu și am să mă războiesc cu toți care nu-și fac datoria și nu vor să lucreze. Poate că mi-e scris să mi se frângă inima din pricina atâtor lupte, fără să ajung la vreo izbândă, dar și atunci mi-ar rămâne vreme să mor în ham, ca un cal care cade când i s-au sleit puterile. De muncit, voi munci mereu, tot mereu, fără răgaz, fără odihnă, oricât mi-ar veni de greu, chiar dacă strădania ar fi de o mie de ori mai mare decât izbânda!”

”Toți fiii, în acele vremuri, fiind smulși de lângă mamele lor, întru câtva ajunsesem eu mama tuturor, simbolul supremului ajutor, căutat de orice om, în ceasuri de durere. Am văzut bătrâni de 70 de de ani care-mi ziceau ”Mamă!” (…) Din zori și până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oricunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecție. Niciodată nu mi-am astupat urechile în fața unui strigăt de ajutor. Chiar dacă din punct de vedere material nu puteam face mare lucru, prezența mea printre cei mai disperați și mai nevoiași aducea o rază de nădejde.”

Regina Maria – Povestea Vieții Mele, volumul 3

Nimic în plus de adăugat.