Duminica de carte – Consumatorul de suflete

Scriam pe Facebook în seara lansării că dacă cineva mi-ar fi zis acum 5 ani că voi fi la o lansare de carte, cine va fi autorul și cine îl recomandă, aș fi făcut un pariu de milioane, l-aș fi pierdut și nu mi-ar fi părut rău. Cartea s-a lansat la Godot, căminul teatrului independent, se numește Consumatorul de suflete, este scrisă de Codin Maticiuc și recomandată de criticul Alex Ștefănescu. Dacă nu știți cine e Codin, poate porecla lui mondenă va face puțină lumină și vă va face să înțelegeți mai bine de ce a fost o lansare care m-a scandalizat cumva: Poponeț, craiul de Dorobanți and more, recomandat de Dan Chișu, Lia Bugnar, Florin Chilian și Mihai Bendeac, dar mai ales de Alex Ștefănescu care l-a inclus în lista lui de lectură de la editura All.

Am lăsat în urmă lansarea stropită din plin cu vin rose ca pe un PR necesar. Din toate discuțiile de acolo am încercat să rețin cât mai puțin pentru că toată lumea vorbea despre Codin-omul și cum s-a ajuns la publicarea cărții, amintiri de la băute și evenimente, despre cât de minunat și nesuperficial e el față de construcția media în spatele căreia se ascunde.

Se pare totuși că autorul este un admirator și un consumator al literaturii, având pe pereți nu postere, ci manuscrise originale și autografe neprețuite cumpărate la licitații. Ar putea fi o gogoașă delicioasă pentru audiență, desigur. Am mai reținut că se poartă pălăriile negre cu boruri largi, așa cum am văzut la fetele care au venit să-i fie alături lui Codin la lansare. Poate erau chiar ”capitolele” din carte?

Am citit greu cartea, nu că n-aș fi avut timp și disponibilitate și nici nu e prea stufoasă (200 de pagini și-un pic, font mare, spații multe). Am citit greu pentru că am încercat în permanență să delimitez personajul de autor și să am mintea deschisă pentru a surprinde ideea și nu doar moftul unui băiat cu bani de a fi autor publicat. Mi-a mai fost greu să urmăresc ideea principală printre capitole pentru că stilul e sacadat, ca o telegramă, scrisorile, jurnalul și gândurile se întrepătrund obositor și pur și simplu te pierzi în haos. Aș vrea să cred că e un soi de licență artistică, dar sper să nu fie, că n-aș mai vrea să citesc și altceva ca asta.

În ceea ce privește esența, aici am avut sentimente amestecate. Ce spune el este că stilul de viață l-a transformat într-un fel de vampir care se hrănește cu sufletele cuceririlor sale, că de fapt petrecerile, orgiile, opulența, epatarea sunt doar mijloace prin care el face această vânătoare. Admite că e un superficial, se supune voluntar unei torturi morale din partea cititorului care, presupune el, o să-l judece, dar nu se poate abține să nu spună tot și mai ales să continue. Un masochism care expune problemele lumii întâi: ah, iată, toți banii, toate excursiile, toate femeile și toți ceilalți bogătași din jurul meu nu mă fac fericit. Sunt, pe alocuri, câteva sclipiri care au stat la baza acestui text, dar insuficient exploatate pentru gustul meu, trântite acolo ca niște truisme. Îl invocă pe Miller, după care cred că s-a inspirat la la excesele carnale (mâncare, băutură, sex), al cărui stil cursiv, bogat, cu gânduri profunde și filosofice nu poate fi atins, sper că n-a încercat asta.

Am reținut însă lupta interioară și o cred sinceră:

”Câteodată. Câteodată sunt viu, deși știu că am murit (…), câteodată-s complet deși-s spart în bucăți.”

Altfel, suflete mai puține: sunt câteva prezențe feminine trecătoare, niște scene explicite de sex și o iubită închipuită (sau nu?) căreia îi sunt adresate toate fragmentele, iubită care salvează vampirul, făcându-l să se îndrăgostească. Dar dacă până la final reții ceva, e că s-a mai îndrăgostit așa și a trecut repede la următoarea sursă de energie, că nu-și permite să zăbovească și niciodată n-o va face. Am avut senzația distinctă – cea cu care m-am luptat – că povestea cu sufletele consumate și cu vampirul e un pretext pentru descrierile de cluburi, băuturi, hoteluri, mașini și ceasuri care îi populează viața.

Cert e că îl admir pentru curaj. Am cunoscut și eu prin liceu și facultate universul monden local și apoi puțin pe cel din București. Mai citeam și eu un Click și-o Libertatea și apoi cunoșteam protagoniștii. Din fericire, nu toți sunt atât de simpli-n cap și își mai pun și ei întrebări despre viață, mai au ceva în suflet și-n gând, dar din nefericire, mulți sunt prea ocupați cu veșnica construcție a unei vieți de tabloid și, mai nou, de Facebook. Codin arată și un pic din culise, stângaci, dar e clar că observă niște comportamente și le-a reținut cât să-și facă o primă panoramă, ceea ce e, după mine, destul de interesant. N-aș fi publicat-o ca pe un roman de sine stătător, cel mult ca pe un eseu, dar hei, ne-a tot repetat în carte că are bani mulți, nu? Dacă se rafinează, n-o să-mi pară rău de cele două ore petrecute cu viitorul roman.