Din nou despre empatie și alți îngeri
Empatie – din grecescul ”empatheia”: em (în) și pathos (sentiment) – înseamnă să pătrunzi în sentimentele resimțite de cel de lângă tine, o călătorie, o pătrundere în suferința unei alte persoane. Trebuie să ai curaj și stăpânire de sine, să te cunoști foarte bine pentru a încerca o astfel de călătorie și, mai ales, trebuie să dai dovadă de tact și de eleganță atunci când te afli în suferința unui alt om.
Un psiholog de la Universitatea din Chicago a descoperit, în urma unor experimente, că atunci când îți închipui durerea altora, se activează aceleași cele trei zone ale creierului ca atunci când simți durere cu adevărat. Deci poate fi o explicație pentru lipsa de empatie a unora: nu rezistă bine la durere, refuză s-o simtă, le este imposibil s-o gestioneze, deci o refuză. Așa cum sunt medicii uneori: a fi empatici cu adevărat cu toți pacienții lor ar fi prea mult de suportat: e ca și cum ai fi într-o continuă tortură psihică, de aceea, empatia lor este superficială.
Asta spunea și Leslie Hawke, invitată a celor de la Creative Mornings (întâlniri susținute de UniCredit Bank) – spunea despre ea că nu are o reputație de empatică, deși nu-mi dau seama cine și-ar da seama la cât este de caldă și de implicată în problemele copiilor din România. Ea spunea că cei care oferă ajutorul trebuie să își împartă empatia în cognitivă sau emoțională, adică să înțeleagă problemele celor pe care îi ajută, nu să le și simtă durerea.
Empatia nu e sentimentul de milă, mai degrabă asta cred eu că ar fi empatia cognitivă: Leslie spunea că simte milă pentru un cerșetor, dar nu poate empatiza profund cu starea sa. Dar mila e o emoție care, deși te transpune în locul celui de care ți-e milă, te face să te bucuri că nu ești în aceeași situație, e o proiecție care în mintea ta se sfârșește cu endorfine: ce norocos sunt!
Empatia e mai degrabă sinonimă cu compasiunea: acea imersiune fără prejudecăți și fără soluții în suferința celuilalt, nu implică ușurare, proiecție, ci acceptare, înțelegere și dorință de ajutor – ca și cum ți s-ar întâmpla ție. De cele mai multe ori, suntem empatici în situații în care ne-am aflat și noi anterior, situații pe care le înțelegem și care se reactivează foarte puternic atunci când le experimentează și alții. Compasiunea (sau empatia) și nu mila e cea care ne face oameni mai buni.
Acum că ne-am lămurit din nou, când ai fost ultima oară empatic?
Foto: Empathy by Shutterstock
Tweet
Imi spunea candva un medic ca el nu este empatic, ci mai degraba manifesta compasiune fata de pacienti, adica incearca sa-i ajute asa cum poate mai bine, insa nu a incercat niciodata sa patrunda in suferinta unei persoane. Spunea ca in cazul in care ar proceda asa l-ar afecta prea mult pentru a-si putea face meseria in continuare. Ma intreb ce este de preferat: compasiunea (intentia/ajutorul dat unei persoane oarecare) sau empatia (patrunderea in suferinta unei persoane oarecare).
Oare compasiunea implica si ajutorul efectiv?
Daca da, raspunsul este evident
Cunosc sentimentul foarte bine. Mi s-a intamplat sa am „norocul” de a avea langa mine persoane emotive, foarte sentimentale si deseori sa fiu nevoita sa traiesc aceleasi sentimente cu ei. Nu ma deranja atunci cand erau fericiti, din contra, erau cele mai pretioase lucruri din viata. Dar cand erau tristi, eram si eu. Incercam mereu sa-i sfatuiesc, deseori imi iesea. Cum bine zici, empatia nu inseamna deloc mila.