Copilăria în două acte

Primii ani ai existenței mele au fost marcați de fusta mamei. După ce am trecut prin mâinile blânde ale celor două bătrânele care mă țineau în grijă cât era ea la școală, mama a considerat că e mai bine dacă mă mai ia cu ea la ore. Am copilărit între grădiniță și trei școli, pândind de la catedră elevii care nu erau atenți. Ieșeam tot împreună afară: ea cu un scăunel și eu căutând gâze pe maidanul din spatele blocului. Vara la bunici n-a existat fară mama până la 10 ani, decât pe condiția: ”Dacă stai tu, stau și eu.”

S-a impărțit echitabil între decorurile gri ale orașului și aerul de țară și pot spune cu mare mândrie că am avut o copilărie clasică, împlinită, înconjurată de jocuri și de copii mulți. N-aveam multe jucării, nici nu ne trebuiau.

În oraș jucam Rațele și vânătorii, Prinselea, Țară, țară vrem ostași!, Zânele și zmeii, Țările. Când ploua ne adunam pe banca din fața blocului și jucam Flori, fete sau băieți, Telefonul fără fir, Mima și Fazan, spre disperarea vecinului de la parter cu geam la băncuța noastră. Iarna făceam cazemate și ajungeam cu toată zăpada până în șosete, dar nu răceam niciodată. Vara faceam campionate de gimnastică, volei, jocuri, festival de teatru. Am fost constant julită la cel puțin un genunchi întotdeauna, dar așa-mi era și zâmbetul: mare și prezent mereu.

Nu-mi trebuia nimic. N-am spart niciodată un geam, doar capul mi-l spargeam la un interval regulat de timp, un cucui ca semn de bună purtare. În spatele blocului era copilăria noastră: pisici tărcate și flămânde pe care le căram cu forța peste tot, coronițe de flori, bătătorul de covoare care servea drept bară de antrenament la gimnastică, la paralele (unde m-am julit și spart capul cel mai des), baghete cu Sailor Moon și desene pe asfalt. Un cartier întreg venea la noi ”în spate,” căci noi aveam multă iarbă, TREI (!) bătatoare de covoare, teren de fotbal și topogan lângă ghena de gunoi.  Ai noștri erau liniștiți căci zgomotul monoton de copii care strigă bezmetici era un indicator că suntem bine și au scăpat astfel de mâțâilelie noastre prin casă, unde ridicam praful cu agitația firească a copilăriei. Nu treceau mașini dar era mereu un adult care repara o Dacie, în cel mai rău caz, eram atent supravegheați.

La țară, mergeam să explorăm satul și urmam drumul pârâului șerpuit care îl înconjura, ne urcam în copaci, săream garduri și dresam câini. Seara învățam stelele pe care nu le vezi la oraș și care nu există deloc în București. Te trezeau rândunelele fix la 8 jumate, ciuguleai o brânză cu roșii și-o dulceață de cireșe negre și erai om. Cu vecinii din gospodăria de alături, cu verișori, cu alți copii de pe uliță mi-am petrecut cele mai frumoase veri. Bineînțeles, coordonatele cam aceleași: genunchi beliți, mingi sparte în pietre ascuțite din șanțuri și cireșe la urechi. Dar seara toți mergeam să aducem vacile de la islaz, să le așteptăm să se adape din budăi și să le ducem spre casă cu un fir de iarbă în colțul gurii, adormeam cu o cană de lapte proaspăt fiert ș-o mămăligă. Nici acolo n-aveam jucării, dar aveam păpuși de porumb, gărgărițe, găini, vacă și porc, un copac în care citeam și preș unde dormeam în livadă. Aveam nevoie doar de acadele, să-mi aline ocazionalul dor de prietenii din oraș. Pe atunci izolarea era pe bune: nu tu telefon, nu tu Facebook, nu tu mess. Și tare era bine, gândurile erau originale, învățăturile rămâneau în cap și amintirile în suflet.

Copilăria mea a fost de poveste. Nu moldovenească, ci universală, de genul celor din cărți despre copii. Și cu toate astea atât de personală, senină și făr’ de griji.