Orașul și valiza cu vise

Acum 5 ani și un pic coboram dintr-o mașină cu nespusă uimire, după un drum obositor și vreo cateva străzi după care îmi sucisem gâtul până spre imposibil. Când am pus piciorul pe asfaltul incins am tras în piept cât am putut de adânc, într-o încercare de a absorbi tot ce mă înconjura. Aroma amețitoare de citadelă aglomerată, un vuiet asurzitor și cenușiul străzilor îmi stăruie și acum, ca și atunci, de câte ori îmi amintesc de venirea mea la București, direct pe Calea Victoriei.

Și cum venisem doar să vizitez pentru prima dată Capitala, să vad dacă îmi place, înainte de a lua decizia de a veni la facultate, eram fascinată. Venisem cu o prietenă care se muta deja în cochetul ei apartament vis-a-vis de Teatrul Țăndărică. M-a lăsat să aștept lângă mașină cât ducea bagajele sus așa că am avut ceva timp să-mi savurez întâlnirea cu Orașul. Și cum căscam gura, probabil zâmbind, în susul străzii despre care auzisem doar în poveștile cu Bucureștiul de altă dată, un domn mi-a întrerupt reveria. Era un bărbat între două vârste, bine îmbrăcat, nefiind suspect de nicio intenție rea. S-a oprit în fața mea și m-a întrebat cu un ton pe care l-am perceput aproape batjocoritor: ”Ce faci, fetițo? Visezi? În București nu e timp de visare!” Și spunând asta a plecat zâmbind, mândru că și-a împărțit înțelepciunea către o provinciala ca mine, căreia i se citea atât de purternic pe chip că abia călcase în Oraș. M-a lasat mută.

Prima mea vizită a fost încântătoare, așa că am decis să dau la facultate. Peste exact un an, căram în valize cele trebuincioase. Și vise. Pe care le luasem cu mine de acasă, dacă ”în București nu e timp de visare.”

Două săptămâni m-am trezit la 7 în fiecare zi. Nu că n-aș fi avut somn profund sau odihnitor, ca Dumnezeu știe că mă obosea tot ce vedeam și învățam nou. Mă trezea freamătul Orașului. Stăteam la etajul 9, relativ aproape de centru iar lumina dimineții și acel vuiet, acompaniat de alarme, claxoane și câini, îmi gâdila urechile și trezea în mine pofta unei noi zile. Și acum sunt momente în care aud zgomotul acela, chiar daca de multe ori îl ignor pentru că m-am obișnuit. Și când îl recunosc, închid ochii și găsesc și valiza…

Brutal, rece, neprimitor, dur peste măsură, zgomotos, trist. Sunt zile când așa văd Bucureștiul. Dar de cele mai multe ori îl văd ca pe un părinte tolerant, care m-a primit în casa lui și încă mă crește. Sau ca pe un copil neastâmpărat, care mă lasă să mă joc cu el sau cu jucăriile lui. Ori ca un artist ce mă lasă să-i pictez tablourile și să-mi scriu poveștile pe foile împrăștiate.

Îți mulțumesc, Orașule!