Despre pasiune ca meserie

Aseară am ajuns, așa cum am promis, acasă, la Ideo Ideis pentru prima dată și am fost primită cu brațele deschise de marea lor familie. Am înțeles pe deplin sloganul de anul acesta și îmi pare bine că am reușit să ajung, chiar și doar pentru câteva ore, în sânul unei comunități surprinzătoare.

Am cunoscut o parte dintre organizatori și le-am văzut luminița din ochi, o parte mi-s deja prieteni și știu ce i-a adus în Alexandria, iar sala plină ochi la ora 10 jumătate seara m-a lămurit definitiv.  Cu tot respectul, nu cred că veniseră doar pentru Andi Moisescu, ci cred că va fi plin și în celelalte seri. Andi le-a împărtășit din povestea vieții lui într-un mod relaxat, amuzant, dar cu un substrat foarte serios.

”Mai devreme sau mai târziu, veți face ceea ce v-ați dorit dintotdeauna să faceți. Și veți face și bani din asta sau veți avea satisfacții peste cele materiale.” Așa i-a încurajat Andi pe tinerii aflați acolo, majoritatea liceeni, dar mi s-a părut un sfat bun pentru oricine și pentru orice vârstă. Niciodată nu e prea târziu să încerci să intri în adevărata rezonanță cu tine însuți.

După povești despre începuturi stângace, despre pionierat fără voie, despre lecții învățate cu greu și cu disciplină, despre perseverență nesfârșită, practic, o întreagă istorie de viață, Andi a primit o întrebare din sală care mi s-a părut foarte bună (deh, copiii deștepți):

– Cum știi când să te oprești din a încerca? Cum știi dacă totuși nu acela este drumul tău?

Andi a zâmbit, s-a gândit o clipă și apoi a explicat sălii că există o clipă în care chiar nu se mai poate: când simți că s-au sfârșit energia, răbdarea, priceperea, optimismul, speranța. Ți se pune ultima piedică și acolo ar fi normal să depui armele. Acolo e înfrângerea. Însă în starea aceea, cu ultima suflare și fără nimic de pierdut, mai fă un pas în plus. Acela face diferența între învinși și învingători.

Așadar, oricât de departe pare visul, nu există nicio scuză suficient de bună pe care să ți-o spui singur ca să renunți la el.

Acest sfat e valabil în special pentru tinerii care acum aleg ce vor să facă în viață, chit că părinții îi vor ingineri și ei se visează toboșari sau alte astfel de exemple. Am rezonat cu ce a spus Andi: și eu am făcut o facultate care nu mă ducea spre ce voiam să fac. Am vrut comunicare, m-am speriat, am făcut altceva, total diferit. După 5 ani, am reușit să-mi reiau scopul. Nu de unde l-am lăsat, ci și cu experiența diversă care m-a adus la el.

Și a mai zis Andi o chestie care mi-a mers direct la inimă: work less, play more. Nu ne-a îndemnat la chiul, ci la gustarea din plin a momentelor de desprindere de cotidian, îndesirea escapadelor care deschid mintea și stimulează creativitatea, care aduc oameni și experiențe în viața noastră, care inspiră și apoi sunt valorificate în muncă. Un individ stresat la birou, frustrat de lipsa de timp și libertate nu poate fi la fel de productiv ca cel căruia i se acordă încredere, timp și același deadline sau obiectiv. Mi-aș dori să vedem mai mult asta, în special în domeniile creative unde nu poți scoate productivitate și idei cu cleștele de metal.

Andi, veșnica adolescentă din mine îți mulțumește pentru inspirație și remotivare.

Tweet